RSS

Category Archives: mafie

Yakuza – mafia japoneza cu o mie de fete


Sub influenta filmelor americane cu gangsteri, mafiotii Yakuza au ajuns sa poarte costume negre si ochelari fumurii. Nu acestea sunt insa simbolurile traditionale ale legaturilor lor cu crima organizata, ci elaboratele tatuaje corporale si practica Yubitsume, ceremoniala sectionare a degetului mic. Dar nici pentru Yakuza vremurile nu mai sunt ce-au fost.
Sub influenta filmelor americane cu gangsteri, mafiotii Yakuza au ajuns sa poarte costume negre si ochelari fumurii. Nu acestea sunt insa simbolurile traditionale ale legaturilor lor cu crima organizata, ci elaboratele tatuaje corporale si practica Yubitsume, ceremoniala sectionare a degetului mic. Dar nici pentru Yakuza vremurile nu mai sunt ce-au fost.
Lui Mizuta inca nu-i vine a crede. Trecut de 70 de ani, bossul familiei mafiote Mizuta-gumi marturiseste ca in 50 de ani de cariera n-a mai vazut asa ceva. “Este din ce in ce mai dificil pentru noi sa angajam oameni.” Si nici recuperarea datoriilor parca nu mai merge la fel de usor precum mergea. “In loc sa plateasca, oamenii suna imediat la politie. Si, ce-i mai incredibil, in cafeneaua de peste drum nici nu ne mai lasa sa intram.” Asezat confortabil in fotoliul de piele din biroul sau de la ultimul etaj al unei cladiri anonime din Tokio, in districtul Shibuya, bossul Yakuza deplange si comertul cu armament, devenit un soi de misiune imposibila. “Acum trebuie sa tinem cu dintii de ceea ce ne-a mai ramas pentru razboaie.” 20 de membri ai gruparii sale sunt la zdup, asistentul lui personal s-a ales cu o condamnare de sapte ani pentru trafic de amfetamine, iar pe 13 dintre “fratii” cu state vechi, trecuti de 60 de ani, a fost nevoit sa-i concedieze, pentru ca devenisera prea lacomi. Cei patru tineri “locotenenti” aflati in jurul lui, toti cu functii de conducere in clan, par fiorosi, dar ce folos, ei nu mai sperie cu adevarat pe nimeni. Pentru prima oara in cinci secole, mafia japoneza trece printr-o reala criza de identitate. Pe vremuri se bucura de un statut cvasioficial, dar, odata cu adoptarea legii impotriva crimei organizate, in 1992, numeroase clanuri “cu traditie” (considerate oficial case de ajutor reciproc, cu blazoane si carduri de vizitatori pentru membrii lor) au intrat in ilegalitate.
eveniti din eroi nationali niste simpli criminali, membrilor Yakuza inca le place sa spuna ca se trag din acei machi-yakko (un soi de functionari civili) care aparau orasele si satele de temutii kabuki-mono; acestia din urma, cete de razboinici samurai aflati “la pensie”, care, dupa o lunga perioada de pace si prin urmare de “somaj”, treceau prin foc si sabie intreaga Japonie. Machi-yakko nu erau in general la fel de bine antrenati si echipati precum kabuki-mono; in timp, cei dintai au ajuns sa fie considerati un fel de Robin Hood ai Japoniei, multe legende si istorii slavindu-le eroicele ispravi. Este insa mult mai probabil ca actualii Yakuza sa nu fie altceva decat continuatorii acelor bakuto (jucatorii de jocuri de noroc) si tekiya (vanzatorii ambulanti) din secolul al XVII-lea. Desi legale, ocupatiile acestora iscau probleme teritoriale pe care, in decursul vremii, Yakuza le-a transat prin formarea de clanuri. O lume mica, in care codul Otokogi al onoarei era respectat cu sfintenie. Otokogi inseamna “spiritul omului” si este legat de responsabilitatea de a-l proteja pe cel slab si intreaga societate impotriva tulburarilor civile. Yakuza a luat in stapanire lumea entartainmentului, a controlat criminalitatea si i-a primit in sanul sau pe toti inadaptatii si proscrisii, considerati un fel de rau necesar. Imaginea evocata de un Yakuza tipic ramanea totusi aceea a unui gangster “sufletist”. La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial insa, lucrurile au inceput sa se schimbe. Clanurile Tekyia si Bakuto s-au infratit pentru a-si extinde activitatile, care includeau acordarea de protectie, prostitutia, comertul cu arme, tranzactiile de pe piata neagra, arbitrajul conflictelor generate de disputele asupra mostenirilor ori titlurilor de proprietate si recuperarea de debite.
Lasata dupa razboi in voia sortii, Japonia incepea sa simta nevoia unei forte politienesti. Pentru ca le era la indemana, dar si gratie puterii lor financiare, membrii Yakuza s-au infiltrat in cercurile politice si economice, implicandu-se in opere publice sau afaceri imobiliare si devenind treptat indispensabili. In cele din urma, economia subterana administrata de Yakuza prin santaj si violenta a paralizat lumea businessului. Colapsul economic din 1990 a declansat o cascada de scandaluri, in urma carora influenta mafiei li s-a dezvaluit japonezilor in adevarata sa amploare: existau 100.000 de membri afiliati la 24 de asociatii piramidale principale, fiecare construita de cate o familie dupa structurile ierarhice proprii. Codul Otokogi fusese dat uitarii, iar in loc ramasesera doar droguri si gloante. Inspirata de Legea Rico din Statele Unite, Legea impotriva criminalitatii organizate din 1992 a declarat ilegale organizatiile Yakuza in functie de numarul fostilor condamnati angajati in cadrul fiecareia. Legaturile cu politia au fost taiate. Potrivit lui Masatoshi Kumagai, un lider aflat in plina afirmare al Inagawa-kai, grupare ce “vegheaza” asupra jumatatii de sud a Tokio-ului, “vechile valori slabesc pe zi ce trece. Ele includ Ninkyo, un cod cavaleresc al lumii interlope, inspirat de Bushido, codul samurailor, a carui valoare centrala este Jingi – bunatatea si dreptatea -, obligatia morala de a-i proteja pe cei slabi, opusul a ceea ce samuraii de azi profeseaza. Oamenii care fac parte acum din lumea interlopa reprezinta tendinta generala intr-o societate care-si pierde valorile traditionale. Putem accepta acest lucru pana la un punct. Ceea ce eu nu pot accepta este faptul ca oamenii se folosesc de numele organizatiei fara a incerca sa devina barbati. 99% dintre Yakuza nu ar trebui sa fie numiti astfel. Le lipseste autodisciplina. Acesti barbati nu au nimic pe dinauntru. Spiritul s-a pierdut.”
In opinia redactorului-sef al Jitsawa Jidai, o revista dedicata organizatiei Yakuza, acest fenomen a fost agravat de noua legislatie. “Noua lege nu aduce nici o schimbare, este ipocrita. In loc sa-i opreasca pe Yakuza, le distruge activitatile traditionale si morala, deschizandu-le calea catre traficul de droguri.” Ca o completare adusa legislatiei, Ministerul Justitiei a nascocit un program de reintegrare in societate a fostilor Yakuza. Din 1995, cei aflati dupa gratii care promit ca-si vor parasi “familiile” sunt eliberati conditionat. Mai intai trebuie sa fie cuminti in inchisoare, apoi trebuie ca o persoana sa depuna o cautiune pentru ei, dar si ca organizatia mafiota sa autorizeze “demisia”. “De fapt, totul tine de vointa fiecaruia”, a explicat Yoshida, persoana responsabila cu protectia judiciara si eliberarile conditionate in minister. “Este imposibil pentru un Yakuza sa minta ca a parasit Mafia. Acest lucru i-ar distruge orice sansa in cariera. Este o chestiune culturala, de onoare si de integritate.” In Osaka Keimusho, cea de-a doua inchisoare ca marime din Japonia, 800 din 2.300 de detinuti sunt Yakuza. Ei beneficiaza de facilitatile ultramoderne ale institutiei carcerare si au parte de uniforme verzi obligatorii, disciplina militara si munca grea. Totusi, in pofida asprei rutine zilnice, doar 18 fosti gangsteri urmeaza un program de reabilitare. Programul dureaza 5 luni si este structurat in 10 pasi, adica in interviuri de cate o ora in care aspirantul la iesirea din Yakuza (si din inchisoare) trebuie sa-si sustina dorinta de a se reabilita.
“Trebuie sa te controlezi. Esti prea emotiv”. Akira, 33 de ani, asteapta sa intre la cel de-al doilea interviu. Asculta cu atentie sfatul dat de Ohata Kiyoshi, directorul programului. Vreme de cinci ani a fost membru al Inagawa-kai, cea de-a doua organizatie mafiota japoneza ca marime, insumand 10.000 de membri. A fost condamnat la doi ani pentru posesie de droguri. “Cand voi iesi, voi incerca sa devin pescar. Viitorul ma sperie. Am o sotie si patru copii.” Initial, legea a provocat dezertari in masa, dar la ora actuala lucrurile stau exact invers. Chiar daca situatia in interiorul organizatiilor Yakuza este mizerabila, alternativa li se pare gangsterilor si mai rea. Avand in vedere varsta frageda la care acestia sunt “adoptati” de “familii” (in jur de 16 ani), candidatii la reintegrare nu sunt “echipati” astfel incat ulterior sa-si poata gasi o slujba si cu atat mai putin s-o faca in conditiile unei acute crize economice. Iar tatuajele si degetele lor lipsa nu le confera vreun avantaj, ba chiar dimpotriva. Traditia tatuarii cate unui inel negru in jurul antebratelor pentru fiecare crima comisa a fost adoptata de Yakuza din Bakuto, treptat mafiotii tatuandu-si din cap pana-n picioare simbolurile clanurilor respective – dovezi ale tariei de caracter. Tot din Bakuto, gangsterii au “imprumutat” si practica taierii degetului mic, yubitsume, modalitate de ispasire a unui “pacat” sau scuza pentru micile izbucniri de revolta in fata sefilor. De asemenea, in cazul imposibilitatii de plata a unei datorii la joc, varful unuia dintre degetele datornicului trebuia retezat drept pedeapsa, fapt ce ii stirbea din indemanarea manuirii sabiei.
Degete-lipsa? Kazushige a pierdut o gramada din cauza comportamentului sau necorespunzator. “Un frate mai mare (un membru mai puternic al bandei) dorea ca fratele meu mai mic sa-i dea bani. Cand am auzit m-am pierdut cu firea si l-am palit cu sabia in cap. Bossul meu direct m-a turnat bossului cel mare al Inagawa-kai. Puteam fi dat afara, dar seful a acceptat totusi sa raman.Nu puteam sa nu-i dau cadou degetul mic in semn de recunostinta. Cand mi-am facut yubitsume, eram acasa de unul singur, cum o cere traditia. Am folosit un cutit triunghiular de bucatarie pentru pesti mari si un ciocan. Apoi am mers la spital. Medicii mi-au pus sase copci. Mi-am depozitat degetul in formol si i l-am oferit sefului. L-a pus in altarul shintoist din biroul lui. I-am facut cadou un deget sefului direct si altul numarului 1 de la Inagawa.” La ceremonia budista de casatorie a surorii sale mai mici, in urma cu cativa ani, Kazushige a fost nevoit sa poarte degete false. “La un asemenea eveniment, traditia cere ca oamenii sa bea din aceeasi ceasca de ceai unul dupa celalalt. E stanjenitor sa-ti lipseasca degetele mici de la maini…” Oshima, 27 de ani, a avut acelasi gen de probleme, dar din cauza tatuajelor sale. Dovezi ale curajului, virilitatii si loialitatii fata de organizatie, ele stau marturie a schimbarilor survenite in statutul purtatorului si implicit a faptului ca acesta va ramane un Yakuza pentru tot restul vietii. Se transforma insa intr-o problema serioasa in cazul celor cu dor de duca.
Oshima a devenit Yakuza la 15 ani si a parasit organizatia doar patru ani mai tarziu. “Prea multe constrangeri si reguli de respectat.” Fiu de boxer, Oshima ar fi vrut sa calce pe urmele tatalui. “Dar imi placea mai mult sa ma distrez, decat sa ma antrenez.” Un mafiot in varsta l-a angajat in cluburile pe care obisnuia sa le frecventeze. “Sa devii un yakuza este foarte dificil. Am fost pus mai intai sa fac munca de birou. Inainte sa bei o ceasca de sake cu seful (oyabun), iar el sa te considere fiul lui (kobun) si membru al bandei cu puteri depline, vreme de multe luni, uneori chiar ani, trebuie sa faci comisioane si sa inveti de toate, de pilda cum sa multumesti pe toata lumea si chiar cum sa gatesti orezul. Trebuie sa fii foarte atent. Daca un yakuza mai in etate vrea sa fumeze, ai si sarit cu bricheta. Cand mananci, trebuie sa termini inaintea celorlalti. La restaurant, trebuie sa comanzi numai ce comanda cei in varsta si nu poti iesi in oras niciodata, decat in cazul in care il insotesti pe boss la ceremonii. E foarte diferit de ceea ce se vede in filme. Eu credeam ca voi fi tipul acela cu masina tare si cu haine frumoase.” Si-a facut tatuajele la varsta de 16 ani, iar la putina vreme dupa aceea a ajuns la inchisoare pentru jaf armat. Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, la varsta de 19 ani, s-a intors la box, incurajat de fostul boss mafiot, un impatimit al acestui sport. Tanarul s-a antrenat serios pentru a trece la profesionisti, dar tatuajele reprezentau o problema. “In 1996, comisia de box mi-a cerut sa le scot… E o lege nescrisa, ei nu vor sa fie in nici un fel asociati cu Yakuza.” Unele dintre tatuaje i-au fost indepartate cu laserul. Altele, de pe piept, i-au fost camuflate prin grefe de piele prelevata de pe fese. In 1997, a devenit boxer profesionist, la categoria usoara. Este cunoscut in ring sub numele de “Ucigasul platit”, fiind in prezent unul dintre cei mai populari boxeri din Japonia.
e Joji Abe nu regulile prea aspre l-au facut sa renunte la o cariera de gangster cladita pe parcursul a 30 de ani, ci lipsa lui de… know-how. De familie buna, a studiat in Anglia si, inainte sa serveasca Yakuza, a boxat in turnee din Franta. “Trecusem de 40 de ani cand mi-am dat seama ca nu am vocatie de Yakuza. Am vazut niste studii ale politiei din care reiesea ca doar cinci lideri mafioti nu au reusit sa-si castige statutul de boss dupa 30 de ani de activitate. Eu am fost unul dintre acestia.” Pe Joji, educatia l-a ajutat sa-si gaseasca mai usor un nou drum. In 1986 a publicat o autobiografie, vanduta in 350.000 de exemplare. Acum lucreaza la cea de-a 90-a carte. Pentru altii, solutiile sunt insa limitate. Dintre cele 98 de centre de reconversie profesionala a fostilor detinuti, subventionate de Ministerul Justitiei, doar doua accepta fosti Yakuza. “Managerii nu-i vor. Sunt brutali, au alte valori, ii inspaimanta pe colegi si profita de ei”, explica Takaya Masaru, directorul centrului Shinsei-kai, aflat in vecinatatea inchisorii din Tokio. El le da o mana de ajutor multor Yakuza. In 2000, din 20de fosti detinuti cu varsta medie de 40 de ani, opt au ramas la centru mai putin de doua luni. Trei nu au venit niciodata, alti doi lucrau pe timpul zilei pentru respectivele familii de Yakuza, iar unul si-a reluat sirul de crime. Singurul care a parasit centrul fara nici o problema tot a omorat un membru al unei grupari rivale si a trebuit sa paraseasca tara. “Este dificil pentru un Yakuza sa-si negocieze iesirea din banda de unul singur. In mod traditional, el trebuie sa plateasca: ori cu bani, ori cu degete.”
oji, 40 de ani, imparte o camaruta de la primul etaj al centrului cu trei alti fosti detinuti. N-a fost nevoie sa ceara permisiunea bossului Inagawa pentru a pleca: a fost dat afara de mai-marii organizatiei pentru care facea trafic de droguri. “S-a intamplat cand am fost arestat. Avocatul angajat de Inagawa mi-a spus ca este ceva temporar, pentru protectia organizatiei. Am crezut ca voi primi o compensatie baneasca cand ies, dar…” N-a primit nimic si, ca atare, a demisionat in semn de protest fata de sistemul mafiot. “Esti pedepsit atunci cand nu respecti sistemul si-l ignori.” Este exact ceea ce a facut Ryoji. Dar el nu trebuie sa-si ceara iertare, intrucat oricum nici nu-i trece prin cap sa redevina membru al organizatiei. “E mai usor sa lucrezi cu ei ca freelancer. Cand esti afiliat, trebuie sa respecti teritoriile, dar ca independent poti lucra oriunde in Japonia. Este un rezultat al legii din 1992. Aceasta nu va face gruparile mafiote sa dispara. Le va determina doar sa se organizeze diferit.”
Legea pune piedici activitatilor traditionale, motiv pentru care bandele independente nu pot supravietui. In consecinta, ele fuzioneaza cu organizatii mai mari si acest lucru accelereaza un proces inceput in urma cu 30 de ani. La ora actuala, peste 30% dintre fostii membri sunt afliati la cate o organizatie mare. Si, in pofida greutatilor, numarul gangsterilor “rataciti”, dar gata sa revina pe drumul Yakuza este in crestere. “Se intorc in organizatii pentru ca nu se pot adapta la viata in societate. Nu au nici un sentiment de vinovatie”, spune directorul centrului de reabilitare. Prea multe reguli, prea multe “cotizatii”, nici o problema de constiinta. In Japonia, nu parasesti Yakuza pentru ca simti remuscari. Iar cei care pleaca nu devin tradatori. Desi legea impotriva organizatiilor criminale i-a accelerat declinul, sistemul s-a dezintegrat si din interior. Pierderea valorilor, a traditiilor, regulile considerate prea stricte de cei tineri… timpurile eroice s-au dus si Yakuza a incetat sa mai reprezinte un mit. Pentru a-si regasi un pic din splendoarea pierduta si a-si tine membrii pe langa casa, cele trei organizatii principale au acuzat legea ca fiind neconstitutionala in ceea ce priveste dreptul la asociere si egalitatea de sanse in fata legii (un grup antisocial este definit in functie de numarul criminalilor arondati, desi un condamnat care si-a ispasit pedeapsa se presupune ca este “curat”). Deocamdata, ei nu au inregsitrat nici o izbanda. Dar, in pofida “concurentei” facute de gangsterii straini si a tinerilor Yakuza dornici sa-si afirme un soi de independenta, organizatia mafiota este departe de a fi falimentara, iar acolitii nu se grabesc deloc sa plece. (Cifra de afaceri inregistrata de Yakuza este inca de ordinul miliardelor.) Issei Mizuta, “nasul” sarit de 70 de ani, s-a resemnat. “Majoritatea celor mai loiali oameni ai mei se afla la inchisoare, dar eu trebuie sa merg mai departe. N-am muncit nici o zi in viata mea, daca nu pun la socoteala cele opt zile petrecute in inchisoare, asadar nu ma pot bizui pe vreo pensie.”
Marile familii
Desi numarul membrilor Yakuza a scazut ca urmare a promulgarii legii impotriva crimei organizate, se estimeaza ca, la ora actuala, in Japonia, exista peste 87.000 de membri activi.
Yamaguchi-gumi
Infiintata in 1915, Yamaguchi-gumi este cea mai mare familie Yakuza, cu peste 39.000 de membri, impartiti in 750 clanuri. In pofida a peste zece ani de represiune politieneasca, aceasta familie a continuat sa creasca. De la cartierul sau general din Kobe, isi directioneaza activitatile criminale pe tot teritoriul Japoniei. De asemenea, este implicata si in operatiuni in Asia si Statele Unite. Seful actual al Yamaguchi-gumi este Shinobu Tsukasa, cunoscut si sub numele de Kenichi Shinoda si vestit pentru politica lui expansionista.
Sumiyoshi-rengo
Este cea de-a doua familie Yakuza ca marime, cu 10.000 de membri, divizati in 177 clanuri. Sumiyoshi-kai, cum mai este numita, e o confederatie de grupari yakuza mai mici. Structural, difera de principala familie concurenta, Yamaguchi-gumi, prin faptul ca functioneaza ca o federatie. Lantul ierarhic este mai lax si, cu toate ca Shigeo Nishiguchi este oyabunul suprem, leadershipul este distribuit la mai multe persoane.

Inagawa-kai
Este cea de-a treia mare familie Yakuza din Japonia, cu aproximativ 7.400 de membri, “arondati” la 313 clanuri. Cu sediul la Tokio, zona Yokohama, a fost una dintre primele familii care si-a extins operatiunile si in strainatate. Kakuji Inagawa este seful cel mare.
Tao Yuai Jigyo Kummiai
Infiintata de Hisayuki Machii in 1948, a devenit rapid una dintre cele mai influente familii de gangsteri din Tokio. In randurile ei se afla yakuza de origini coreene, peste 1.000 de persoane impartite in 6 clanuri. In prezent, seful este Satoru Nomura.
Ritualurile
Traditia Bakuto de tatuare a cate unui inel negru jur-imprejurul antebratului pentru fiecare crima comisa a fost adoptata de membrii Yakuza, care treptat s-au acoperit din cap pana-n picioare de simboluri ale diferitelor clanuri, ca dovezi de forta si neacceptare a regulilor societatii. Membri Yakuza au mai adoptat din Bakuto si Yubitsume, practica retezarii unui deget in semn de cainta pentru cate un act de nesupunere fata de sef. De asemenea, in caz de neplata a unei datorii la joc, drept pedeapsa, varful unuia dintre degetele gangsterului este taiat, ceea ce ulterior ii slabeste acestuia indemanarea la manuirea unei sabii. Pe timpul detentiei, membrii Yakuza obisnuiesc sa practice un ritual care implica perle: fiecarui an petrecut in inchisoare ii corespunde o perla introdusa sub pielea penisului. In mod obisnuit, Yakuza isi tin tatuajele de pe corp ascunse de ochii celorlalti, o ocazie de a si le arata unii altora fiind la jocul de carti Oicho-kabu, jucat la bustul gol. Alt ritual de seama este ceremonia sake-ului, utilizata pentru a “uda” legaturile de fratie intre membrii Yakuza sau intre grupari. In august 2005, “nasii” Kenichi Shinoda si Kazuyoshi Kudo au tinut o astfel de ceremonie pentru a consfinti noul parteneriat intre bandele lor, Yamaguchi-gumi si Kokusai-kai.
Mantuirea
Prea multe reguli, prea multe “cotizatii” datorate sefilor si nici un scrupul. In Japonia nu remuscarile te fac sa te lasi de Yakuza. Pleci, dar nu devii tradator. Incerci doar sa treci neobservat. Despre o singura grupare Yakuza se spune ca s-ar fi cait in mod sincer: Barabbas. Aceasta misiune protestanta a fost fondata in 1995 de opt fosti gangsteri, sub presedintia lui Yoshiyuki Yoshida. In prezent, el are 58 de ani, lucreaza ca agent imobiliar si pastoreste alaturi de fiul lui o biserica deschisa intr-o suburbie din Osaka.Yoshida, liderul gruparii Dai-Nihon-Seigi-dan, a fost odata cel mai mare traficant de droguri din Japonia. In 1978, in timpul Razboiului din Osaka, fratele i-a fost ucis de un membru al Yamaguchi-gumi. Imediat si-a pus oamenii pe urma lui Taoka, nr. 1 de la Yamaguchi, bossul bosilor. El s-a ales cu o rana la gat, dar Taoka a fost gasit decapitat pe o alee intunecoasa, o saptamana mai tarziu. Yoshida a primit cinci ani de inchisoare. Cand a fost eliberat, una dintre amante, o crestina originara din Coreea de Sud, il astepta alaturi de o fetita, a lui. I-a schimbat viata. Si-a inchis organizatia mafiota si s-a dedicat misionariatului, alaturandu-se organizatiei Barabbas. Mesajul predicilor si conferintelor acesteia este ca oricine isi poate schimba viata, dar ca numai Dumnezeu este capabil sa-l schimbe pe Om. Misiunea Barabbas a fost fondata de Suzuki Hiroyuki, un fost Yakuza atat de inglodat in datorii, incat singura solutie a fost aceea de a deveni predicator. Povestea lui a facut subiectul unui film intitulat Jesus Is My Boss, produs de un coleg misionar, Tetsuo Nakajima, fost consultant financiar al organizatiei Sumiyoshi-kai. Dupa ce a traficat mari sume de bani vreme de 20 de ani, intr-o buna zi Tetsuo a luat-o razna sub influenta amfetaminelor si aproape si-a omorat in bataie un coleg, convins ca este tradator.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , ,

Top 10 filme cu Mafia in rolul principal


In imaginarul colectiv, Mafia s-a impus mai degraba gratie Hollywood-ului, imensa masina de creat vise si eroi (si miliarde de dolari), decat anchetelor de investigatie din presa care sa de-a seama de profilul real al crimei organizate. In industria de entertainment, estetica si fascinatia uratului au functionat ireprosabil, iar mare parte a celor mai bune filme realizate vreodata au Mafia in rolul principal. Hai sa vedem care sunt acestea si sa descoperim povestea adevarata din spatele lor.
In imaginarul colectiv, Mafia s-a impus mai degraba gratie Hollywood-ului, imensa masina de creat vise si eroi (si miliarde de dolari), decat anchetelor de investigatie din presa care sa de-a seama de profilul real al crimei organizate. In industria de entertainment, estetica si fascinatia uratului au functionat ireprosabil, iar mare parte a celor mai bune filme realizate vreodata au Mafia in rolul principal. Hai sa vedem care sunt acestea si sa descoperim povestea adevarata din spatele lor.
10.) American Gangster (2007)
Regia: Ridley Scott
Distributie: Denzel Washington, Russel Crowe, John Ortiz
Sinopsis: In 1968, dupa moartea bossului mafiei negre din Harlem, Ellsworth Raymond “Bumpy” Johnson, fostul sofer si om de incredere al acestuia, Frank Lucas (Washington), ii preia afacerile si devine cel mai mare distribuitor de heroina din SUA, gratie unei ingenioase filiere care traficheaza droguri din Vietnam, prin intermediul avioanelor US Army implicate in razboi, si din Thailanda, direct de la surse, fara intermediari. Richie Roberts (Crowe), un detectiv fara scupule, reuseste in cele din urma sa darame imperiul lui Lucas.
Povestea adevarata: Sterling Johnson, procurorul specialist in narcotice care a participat la arestarea si procesul lui Lucas, descrie filmul ca fiind “1% realitate si 99% Hollywood”, adaugand ca adevaratul Lucas era un tip extrem de violent, vicios si fara valori – exact opusul portretului realizat de Washington. Frank Lucas si-a desfasurat afacerile numai prin intermediul familiei (toti fratii si verii sai au fost implicati in traficul de droguri) si a avut numeroase conexiuni cu mafia siciliana si mexicana. A castigat aproximativ 60 de milioane de dolari, pe care i-a investit in cladiri si proprietati. A fost arestat in 1975; initial, a fost condamnat la inchisoare pe viata, dar pentru ca a colaborat cu F.B.I.-ul, a intrat in Programul de protectie a martorilor si a facut doar 5 ani de carcera.
In dreapta, adevaratul Richie Roberts si Russel Crowe; in stanga Frank Lucas
9.) Goodfellas (1990)
Regia: Martin Scorsese
Distributie: Ray Liotta, Robert de Niro, Joe Pesci
Sinopsis: Filmul este o cronica a mafiei new yorkeze din anii ’60 – ’70, spusa din perspectiva a trei gangsteri, prieteni din copilarie – Henry Hill (Liotta), Jimmy Conway (de Niro) si Tommy DeVito (Pesci), care urca treptat in ierarhia crimei organizate, prin crime, jafuri si trafic de droguri. In cele din urma, dupa 30 de ani petrecuti in Mafie, Hill devine informator F.B.I. si intra in Programul de protectie a martorilor.
Povestea adevarata: Goodfellas este bazat pe cartea Wiseguy a reporterului de investigatii Nicholas Pillegi, care descrie fidel viata mafiotului de origine irlandeza Henry Hill. In realitate, prietenii lui Hill au fost Jimmy “The Gent” Burke, autor al celebrului jaf Lufthansa (6 mil. dolari – cel mai mare jaf la momentul comiterii, 1978, din istoria SUA) si Thomas Anthony “Two-Gun Tommy” DeSimone (un asasin sadic care ucidea cu predilectie mafioti adversari din familia Gambino). Toti trei au fost doar asociati ai familiei Lucchese (din pricina originilor irlandeze, Hill si Burke nici nu ar fi putut fi facuti vreodata mafioti cu drepturi depline). DeSimone era o bruta de 2 metri (si nu un pispiriu precum Pesci) si a sfarsit ucis de oamenii lui Gotti. Henry Hill spune despre filmul lui Scorsese ca este destul de exact.
Adevaratii Goodfellas: Henry Hill, Jimmy Burke si Thomas DeSimone
8.) Road to Perdition (2002)
Regia: Sam Mendes
Distributie: Tom Hanks, Paul Newman, Jude Law
Sinopsis: In anii ’30, la Chicago, in timpul Marii Crize financiare, Mike Sullivan (Hanks), ucigas in slujba mafiotului irlandez John Rooney (Newman), incearca sa-si salveze baiatul, care este martor involuntar al unei crime comise de Conner, fiul lui Rooney, de razbunarea clanului mafiot care ii ucisese deja sotia si fiul cel mic. Pe urmele lor este trimis un asasin platit, Harlen Maguire (Law). Cei doi scapa, apoi Sullivan isi razbune familia, ucigandu-l pe Rooney si pe toti oamenii sai, dar moare in infruntarea finala cu Maguire.
Povestea adevarata: Filmul se bazeaza pe romanul de benzi desenate cu acelasi nume, care, la randul sau, s-a inspirat din seria manga japoneza din anii ’80 “Lupul singuratic si puiul sau”. Cu toate acestea, iconografia benzilor desenate si filmul Road to Perdition reproduc fidel imaginea Chicago-ului din timpul lui Al Capone si modul de viata al mafiei irlandeze din vremea Marii Depresii. Frank Nitti, unul dintre locotenentii lui Capone, care are un rol minor, dar semnificativ atat in BD-uri, cat si in film, este portretizat corect, iar intreagii povesti i se poate gasi un corespondent in realitate. La mijlocul anilor ’30, gangsterul John Patrick Looney din Illinois a intrat in conflict cu unul dintre fostii sai locotenenti, Dan Drost, iar in urma acestei feude, fiul lui Looney, Conner, a fost ucis. Adevaratul Looney a murit in 1947, de tuberculoza, intr-un spital din Texas.
7.) Scarface (1983)
Regia: Brian De Palma
Distributie: Al Pacino, Steven Bauer, Michelle Pfeiffer
Sinopsis: Scarface este povestea unui cubanez, Tony Montana (Pacino), care la inceputul anilor ’80, impreuna cu cel mai bun prieten al sau, Manny Ribera (Bauer), intra in randul crimei organizate din Miami si pune bazele unui imens imperiu al cocainei. Gratie unui simt al afacerilor deosebit, de la un imigrant sarac si infractor marunt, Montana ajunge lordul drogurilor din Miami, o pozitie care-i aduce tot ceea ce a visat vreodata: femei, bani, putere si influenta. Decaderea sa este dramatica si la fel de rapida precum ascensiunea – Montana sfarseste, secerat de gloante, prabusindu-se intr-o piscina, in fata unei statui pe care este inscriptionata deviza “The World Is Yours”.
Povestea adevarata: Filmul-cult din 1983 al lui De Palma este o adaptare a unei pelicule mai vechi, cu acelasi nume, realizata in 1932 de catre Howard Hawks si Richard Rosson, care are la baza povestirea “Scarface” a lui Armitage Trail. In mod surprinzator, personajul central al filmului si nuvelei din anii ’30, Antonio “Tony” Camonte, a fost inspirat nu dupa un cubanez emigrant, traficant de droguri, ci dupa un american cu origini italienesti, un traficant de bauturi fine, gangsterul prin excelenta al Chicago-ului din vremea Prohibitiei, nimeni altul decat Alphonse Gabriel “Al” Capone, a carui porecla era… Scarface. Se pare ca Al Capone a fost si producatorul din umbra al primului film, motiv pentru care imaginea gangsterilor a fost zugravita extrem de pozitiv in pelicula, iar filmul a fost interzis in unele state americane.
6.) Donnie Brasco (1997)
Regia: Mike Newell
Distributie: Johnny Depp, Al Pacino, Michael Madsen
Sinopsis: La sfarsitul anilor ’70, agentul F.B.I. sub acoperire Joe Pistone (Depp) isi ia identitatea de Donnie Brasco, se imprieteneste cu mafiotul de mana a doua Benjamin “Lefty” Ruggiero (Pacino) si se infiltraza in factiunea condusa de Dominick “Sonny Black” Napolitano (Madsen) a clanului mafiot Bonanno (una dintre faimoasele Cinci Familii new york-eze). Desi nu este niciodata ridicat la rangul de asociat (cea mai mica treapta in ierarhia mafiota), Brasco este acceptat de catre membrii Familiei si strange probe din ce in ce mai consistente impotriva lor. Climaxul filmului vine atunci cand Pistone incepe sa-si confunde deghizarea cu adevarata-i identitate.
Povestea adevarata: Joseph Dominick Pistone a fost agent F.B.I. sub acoperire vreme de 6 ani in familia Bonanno, iar filmul din 1997 se bazeaza in mare parte pe cartea in care Pistone isi povesteste traumatizanta experienta, “Donnie Brasco: My Undercover Life in the Mafia”. De altfel, pentru a intra mai bine in rol, Depp s-a consultat de mai multe ori cu Pistone, un tip care umbla permanent deghizat si inarmat – recompensa pusa de Mafie pe capul lui, 500.000 de dolari, este inca in vigoare. Pentru a spori efectul dramatic, pelicula contine totusi numeroase inadvertente – cea mai mare dintre ele fiind eliminarea lui “Lefty”, care in realitate s-a stins de cancer pulmonar, la 64 de ani. Protagonistul real al episodului a fost chiar Sonny Black, care a refuzat sa colaboreze si sa intre in Programul de protectie al martorilor si a stiut exact cand a fost chemat la o intalnire de Ron Filocomo, asociat al familiei Bonanno, ca acesta-i va fi sfarsitul – si-a lasat banii, bijuteriile si ceasul acasa si i-a spus prietenei sale ca nu este suparat pe Pistone, stiind ca acesta si-a facut doar datoria.
Foto sus – adevaratii Brasco/Pistone si “Lefty”, jos – Brasco si Sony Black
5.) Public Enemies (2009)
Regia: Michael Mann
Distributie: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard
Sinopsis: In anii ’30, in timpul Marii Depresii, John Dillinger (Depp), un fost puscarias, se asociaza cu mai multi mafioti si ucigasi afiliati lui Al Capone si porneste cea mai mare serie de jafuri din istoria SUA. Crimele si jafurile asupra bancilor comise de banda lui Dillinger joaca un rol decisiv in transformarea unei minuscule organizatii guvernamentale americane, Biroul de Investigatii, in ceea ce avea sa devina F.B.I. Pe urmele lui Dillinger, Baby Face Nelson si Pretty Boy Floyd, seful Biroului de Investigatii, J. Edgard Hoover, il trimite pe agentul special Melvin Purvis (Bale), care reuseste, in cele din urma, sa-i elimine pe raufacatori
Povestea adevarata: Public Enemies ilustreaza excelent atmosfera oraselor americane din timpul Marii Depresii, dar nu respecta intocmai adevarul istoric in ceea ce-i priveste chiar pe protagonistii principali, Dillinger si Purvis. Povestea de dragoste dintre Dillinger si Billie Frechette, o tema centrala a productiei, a durat in realitate numai 6 luni si nu a fost atat de puternica precum este prezentata in pelicula. Matroana de origine romana, Ana Cumpanas (Asa Sage), nu era o prietena veche de-a lui Dillinger, iar Polly Hamilton, prostituata lui Sage, cu care acesta se duce la film in seara in care este impuscat, a fost chiar iubita lui. In realitate, Dillinger a murit inaintea lui Pretty Boy Floyd si Baby Face Nelson – intregul episod al ambuscadei nocturne de la cabana din padure a fost, de fapt, un fiasco desavarsit, nici un mafiot nu a fost prins. Tocmai de aceea, adevaratul Hoover i-a luat comanda anchetei lui Purvis si i-a trimis pe agentii texani sa-l asiste abia dupa acest episod. In realitate, Purvis nu i-a ucis pe Nelson si pe Floyd, iar Dillinger nu a intrat niciodata in departamentul de politie care-i era dedicat in Chicago.
John Dillinger si Melvin Purvis
4.) The Departed (2006)
Regia: Martin Scorsese
Distributie: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson
Sinopsis: Francis “Frank” Costello (Nicholson), un mare boss mafiot irlandez din Boston, il infiltreaza pe tanarul Colin Sullivan (Damon) in cadrul Politiei de stat din Massachusetts, in acelasi timp in care seful politiei ii da o misiune sub acoperire tanarului absolvent Billy Costigan Jr. (DiCaprio), care se infiltreaza in banda lui Costello. La un momentdat, fiecare dintre cele doua parti realizeaza ca are o “cartita” si incepe o vanatoare pe viata si pe moarte pentru a descoperi tradatorii. Costello moare in urma unei ambuscade chiar de mana lui Sullivan, Costigan este ucis de catre alt politist vandut mafiei, iar Sullivan este demascat si eliminat de catre fostul sef al biroului de misiuni sub acoperire.
Povestea adevarata: The Departed este un remake fidel dupa filmul Infernal Affairs, realizat in 2002 in Hong Kong si care spune fix aceeasi poveste cu o mica exceptie: actiunea are in prim plan Triadele chinezesti si nu mafia irlandeza din Boston. Mafia irlandeza nu a cunoscut niciun Frank Costello, adevaratul Costello fiind italian (Francesco Castiglia) si capul familiei new york-eze Genovesse, multi considerandu-l cel mai influent boss mafiot din istoria SUA. Cu toate acestea, numerosi critici si istorici, printre care si scriitorul american de origine irlandeza Michael Patrick MacDonald, elogiaza The Departed pentru acuratetea cu care descrie cultura mafiota sufocanta din Boston – o “plasa” care cuprinde gangsteri, politicieni, politisti si clerici, dominata de violenta exacerbata si refugiu in heroina.
Adevaratul Frank Costello & afisul Infernal Affairs
3.) The Untouchables (1987)
Regia: Brian De Palma
Distributie: Kevin Costner, Sean Connery, Robert de Niro
Sinopsis: Plasata in anii Prohibitiei, la Chicago, actiunea filmului urmareste eforturile faimosului Eliot Ness (Costner) si a micii sale echipe sale de politisti incoruptibili de a-l prinde pe la fel de celebrul gangster Al Capone (de Niro). Hartuit permanent de oamenii lui Capone, care incearca intai sa-l mituiasca, apoi ii ameninta familia si, in cele din urma, ii ataca direct echipa, ucigandu-i pe Oscar Wallace si Jimmy Malone (Connery), Ness reuseste in cele din urma sa-l aresteze pe marele mafiot.
Povestea adevarata: Desi, in mare, se bazeaza pe cartea autobiografica cu acelasi nume, scrisa de Eliot Ness in 1957, The Untouchables deviaza in numeroase detalii de la adevarul istoric. Eliot Ness nu a avut niciodata o fiica sau copii legitimi (a adoptat un baietel la peste 15 ani dupa evenimentele din film). Echipa sa a fost mult mai extinsa in realitate, fiind formata initial din 40 de oameni, apoi 15, pentru a ramane intr-un final 11. Niciunul dintre acestia nu a fost ucis, dar un prieten de-al lui Ness a fost, se pare, asasinat din ordinul lui Capone. Singurul membru al echipei care are, cat de cat, un corespondent in realitate este Jimmy Malone / Martin Lahart; adevaratul politist irlandez a murit, insa, de batranete. Ucigasul sadic aflat in slujba lui Capone in film, Frank Nitti a fost in realitate mai mult decat un simplu asasin, ajungand chiar cap al Chicago Outfit, sindicatul crimei organizate din Illinois. Nitti nu a fost ucis de Ness, ci s-a sinucis la peste 10 ani de la evenimentele din film.
2.) Gomorra (2008)
Regia: Matteo Garrone
Distributie: Gianfelice Imparato, Nicoló Manta, Carmine Paternoster
Sinopsis: Gomorra este un film-portret, alcatuit din cinci episoade, cu sase personaje principale, care actioneaza in interiorul sau au legatura cu Camorra, extrem de dura mafie napoletana: Don Ciro, un barbat intre doua varste, care face comisioane pentru mafiotii inchisi; Toto, un pusti de 13 ani, care intra intr-o banda de traficanti de droguri; Roberto, un student care din lipsa banilor este nevoit sa lucreze pentru un mafiot implicat in afacerile cu gunoi; Pasquale, un talentat croitor care lucreaza cu o echipa de muncitori chinezi vanati de mafioti; Marco si Ciro, doi adolescenti pasionati de filmele cu mafioti si care viseaza sa ajunga gangsteri, dar ajung in mormant, dupa ce deranjeaza un mafiot autentic.
Povestea adevarata: Filmul respecta intocmai cartea cu acelasi nume a lui Roberto Saviano, un napoletan in varsta de 29 de ani, absolvent de filosofie si jurnalist, care s-a specializat in articole despre Camorra, sangeroasa mafie napoletana. Desi personajele din carte si film sunt fictive, Saviano a descris cu atata acuratete realitatile crude din Napoli incat a deranjat serios numerosi capi mafioti care l-au amenintat cu moartea. Politia italiana i-a oferit escorta permanenta, iar Saviano si politistii care il pazeau urmau sa fie eliminati intr-un atentat, in preajma Craciunului de anul trecut. Cititi pe larg despre cazul Saviano.
Roberto Saviano, jurnalistul care a avut taria sa dezvaluie fara menajamente adevarata fata a Cammorei
1.) The Godfather (1972)
Regia: Francis Ford Copolla
Distributie: Marlon Brando, Al Pacino, Robert Duvall
Sinopsis: The Godfather este o cronica intinsa pe 10 ani care urmareste povestea ascensiunii, decaderii si revenirii familiei Corleone din New York, in vremea in care patriarhul batran al clanului, nasul Don Vito Corleone, isi initiaza tanarul si reticentul fiu, Michael (Al Pacino), in traditiile si luptele mafiote, pregatindu-l pentru a-i prelua puterea. Castigator a 9 premii Oscar, capodopera a cinematografiei, este considerat de numerosi critici si regizori drept cel mai bun film realizat vreodata. The Godfather si cele doua continuari ale sale expun extrem de concis, pana in cele mai mici detalii, viata mafiotilor din marile familii new yorkeze.
Povestea adevarata: Scenariul filmului urmareste romanul cu acelasi nume scris de Mario Puzo in 1969. Puzo este primul scriitor care popularizeaza in Statele Unite concepte-cheie interne ale mafiotilor italieni, necunoscute pana atunci de publicul larg, precum consigliere, caporegime, omerta sau Cosa Nostra. Familia Corleone italo-americana este una fictiva, Corleonesi nu au plecat niciodata din Sicilia, unde incepand cu anii ’60 au dezvoltat unul dintre cele mai mari clanuri mafiote, prin Luciano Leggio, Totò Riina, Bernardo Provenzano si Leoluca Bagarella. Cu toate acestea, parti consistente din romanul lui Puzo si filmul lui Copolla fac trimitere la istoria faimoaselor Cinci Familii new yorkeze, in vreme ce o serie de personaje au corespondenti evidenti in realitate: Johnny Fontane este personificarea celebrului cantaret prieten cu Mafia Frank Sinatra, iar Moe Greene a lui Bugsy Siegel, mafiotul evreu care a transformat practic Las Vegasul in paradisul cazinourilor asa cum il stim astazi. Pentru prima oara in istoria cinematografiei, The Godfather a prezentat o poveste cu gangsteri spusa exclusiv din interiorul Mafiei – intrucat publicul trebuia sa simpatizeze cu familia Corleone, Don Vito si Michael au portretele unor mafioti umanizati, onorabili. Pentru a intari aceasta imagine, desi se stie ca familia Corleone este extrem de bogata, in film este evitata cu subtilitate orice referire la activitatile infractionale care aduceau venituri familiei: trafic de influenta, prostitutie, camatarie, jafuri, trafic de droguri, jocuri de noroc… in schimb, sunt prezentate cu lux de amanunte “pacatele” mafiotilor din familii adverse. Una peste alta, mafiotii adevarati au fost foarte entuziasti vis a vis de Nasul. “Am parasit sala de cinema inmarmurit… parca as fi zburat prin sala. Poate este fictiune, dar pentru mine, atunci, asta era viata noastra. A fost incredibil. Imi aduc aminte ca am discutat cu o multime de tipi, unii dintre ei mafioti cu acte, care au simtit exact acelasi lucru.”, declara intr-un interviu Salvatore Gravano, fostul adjunct al lui John Gotti in cadrul familiei Gambino.
Mario Puzo si romanul sau de capatai
Cat au incasat in cinematografe, in intreaga lume, filmele din acest top?
Gommora: $34,834,540
Scarface: $65,884,703
Goodfellas: $66,836,394
The Untouchables: $106,270,454
Donnie Brasco: $124,909,762
Road to Perdition: $181,001,478
Public Enemies: $189,090,577 (inca ruleaza)
Godfather: $245,066,411
American Gangster: $266,465,037
The Departed: $289,847,354
Ai vazut un film despre Mafie care nu a intrat in acest top, dar crezi ca ar fi meritat sa fie mentionat? Ai alte preferinte? Care este topul filmelor tale despre Mafie? Spune-ti parerea.

 
2 comentarii

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , ,

Corleone, Olimpul nasilor – cronica de familie


Mafia, cea iesita invingatoare in urma celor doua razboaie care au devastat jumatate de Sicilie, s-a nascut la Corleone: aici se afla “Olimpul” nasilor, aici este centrul puterii, militare si traditionale, a Cosa Nostra. Corleone: un satuc “ratacit” in munti, “ascuns” in spatele orasului Palermo, pamant de agricultori si pastori, cicoare si ricotta. Unde nimic nu se schimba chiar daca in jur totul se schimba. Si unde “zeii” sunt de neatins, chiar si-atunci cand sfarsesc in inchisoare. Numele lor sunt comune in aceste parti: Bagarella, Lo Bue, Riina, Provenzano. Arborii genealogici ai familiilor Riina si Bagarella sunt impletiti, iar progeniturile sunt mereu gata sa ia locul tatilor, si al mamelor, la comanda centrului puterii Cosa Nostra: Corleone.
Mafia, cea iesita invingatoare in urma celor doua razboaie care au devastat jumatate de Sicilie, s-a nascut la Corleone: aici se afla “Olimpul” nasilor, aici este centrul puterii, militare si traditionale, a Cosa Nostra. Corleone: un satuc “ratacit” in munti, “ascuns” in spatele orasului Palermo, pamant de agricultori si pastori, cicoare si ricotta. Unde nimic nu se schimba chiar daca in jur totul se schimba. Si unde “zeii” sunt de neatins, chiar si-atunci cand sfarsesc in inchisoare. Numele lor sunt comune in aceste parti: Bagarella, Lo Bue, Riina, Provenzano. Arborii genealogici ai familiilor Riina si Bagarella sunt impletiti, iar progeniturile sunt mereu gata sa ia locul tatilor, si al mamelor, la comanda centrului puterii Cosa Nostra: Corleone.
La famiglia
Anul trecut, pe zidurile din Palermo si-au facut aparitia mesaje impotriva asa-numitului “41 bis” (regimul aspru de detentie “dedicat” boss-ilor mafioti, conform articolului de lege 41bis din legea penitenciara italiana) si in favoarea eliberarii lui Toto Riina. Aceste graffitti-uri nu reprezinta insa decat un avertisment destul de “delicat”: semnalul “forte” este cel dat de fiul lui Riina, Giuseppe Salvatore zis “Salvo”, achitat de tripla omucidere de care a fost acuzat – chiar daca la vremea respectiva era minor – alaturi de fratele Giovanni (condamnat in schimb la inchisoare pe viata pentru acelasi delict). Baiat modern, dar cu respectul traditiei, mostenitor al lui Toto, dar si al clanului Bagarella. Ninetta Bagarella, mama lui Salvo, este sora lui Calogero (mort in 1969 intr-un schimb de focuri in macelul de pe viale Lazio din Palermo, boss “carismatic” al corleonezilor) si a killer-ului Leoluca. Din 15 ianuarie 1993 cand sotul Toto a fost capturat si condamnat la inchisoare pe viata in regim de 41 bis, vegheaza asupra intereselor familiei. Multi o indica drept “eminenta cenusie” care pregateste din umbra ascensiunea fiului. Iar Giuseppe Salvatore s-ar zice ca e deja pregatit. La 31 de ani, “absolvent” a 6 ani de detentie, in pofida faptului ca este supus obligatiei de a nu parasi Corleone, frecventeaza recidivisti, “prezideaza” nunta surorii si chiar campionatul local de calcetto (gurile rele isi amintesc de finala, pierduta de Salvo, ca despre o partida istorica “corleonezi contra picciotti” (in slang, “picciotto” reprezinta un nivel ierarhic in organizatia mafiota, un fel de “locotenent” al unui boss, om bun la toate).
Giuseppe Salvatore zis “Salvo”, fiul lui Toto Riina
Salvo duce o viata mondena si inregistreaza un mare succes in randul tinerilor, datorita hainelor sale “trendy” si stilului de star de televiziune. Nu intamplator se foloseste de mass-media dupa bunul plac: cand primarul din Corleone, Cipriani, cu ani in urma, i-a inchis o concesionara auto, s-a dus direct la RAI, care i-a dedicat un reportaj amplu prezentandu-l in postura de “persecutat”; de altfel, nu mai departe de anul trecut, aflat inca in detentie preventiva, ajungea pe prima pagina a unui cotidian national italian declarand ca este doar “o victima a sistemului” si cerand sa fie transferat la Cernusco sul Naviglio, la cativa kilometri de inchisoarea unde se afla tatal lui. “Mesajul lui nu este unul adresat Italiei, ci adresat intregii Cosa Nostra. Spune ca el este pregatit, ca este un Riina, ca este mostenitorul”, comenta fostul primar din Corleone. Iar actualul primar, Antonino Iannazzo, este chiar si mai explicit decat predecesorul sau. “Cand l-au eliberat in baza expirarii termenului de detentie preventiva i-am transmis in mod public ca nu-l vrem aici. Nu putem ceda, nu pe acest teritoriu. Trebuie creat un vid in jurul acestor familii. Cosa Nostra vrea sa tina aceasta zona in subdezvoltare si tocmai prin intermediul saraciei mafia guverneaza. Sa spunem lucrurilor pe nume: aici a fi somer nu este un lucru temporar, aici somajul este o circumstanta cronica, care te poate insoti intreaga viata”.
Toto Riina in arestul politiei italiene
Primarul din Corleone dadea si un exemplu: “Un amarat merge pe strada si nu stie daca va gasi ceva sa duca de mancare la copii si la nevasta. Da peste cineva ca Salvo, care-i da 2.000 de euro si ii spune: . Ziua urmatoare, pe strazi exista inca un picciotto”. Dar ce face Statul? Un mic amanunt, in acest sens, este elocvent: in Olimpul Cosei Nostra, unica masina la dispozitia politistilor de la Investigatii este o Fiat Punto cu 150.000 kilometri la bord, cunoscuta ca un cal breaz de toata lumea; iar politistii, dupa cum ei insisi admit, considera lupta cu mafia drept “munca voluntara”.
Imagine cu satul Corleone
Grand Hotel – Mafia
9 octombrie 2006: o stire aparuta in ziarul italian La Stampa anunta ca Letteria Rossano, nevasta boss-ului Giacomo Sparta (familie de mafioti din Messina Sud), a fost arestata sub acuzatia de asociere in vederea comiterii de delicte de tip mafiot, transformata fiind intr-un fel de «curea de transmisie» intre sot, detinut la 41 bis, si oamenii din clanul mafiot aflati in libertate, insarcinati cu supravegherea teritoriului. Cum ar veni, temnita dura nu-l impiedica defel pe un boss sa continue sa-si administreze afacerile de dupa gratii. Se spune ca stirea ar fi generat la vremea respectiva reactii de “uimire”, desi cu siguranta nu era prima oara cand opinia publica din Italia lua cunostinta de disfunctia cronica a sistemului penitenciar, a carui menire se presupune ca ar trebui sa fie tocmai aceea de a-i impiedica pe sefii mafioti sa dea in continuare comenzi din inchisoare (noutatea a fost reprezentata doar de vestea utilizarii femeilor ca “postarite”).
Desigur, de-acum nu mai era vorba despre “excesele” de odinioara, frumoasele timpuri ale «Grand Hotel Ucciardone» (cladirea Ucciardone din Palermo, fortareata impunatoare de pe vremea Burbonilor, functioneaza ca inchisoare din 1832); vremuri cand don Masino Buscetta, la acea vreme un mafiot inca “nefamiliarizat” cu conceptul de “pentimento”, obtinea ca celebrarea casatoriei fiicei sale sa aibe loc in capela penitenciarului, cu tot cu alaiul de invitati in haine de gala. O amintire din vremuri demult apuse pare si ziua de nastere sarbatorita in onoarea mafiotului Catalano, cand marea masa de petrecere a fost improvizata in sala de gimnastica a inchisorii, pusa la dispozitie cu gentilete de directia stabilimentului, iar pranzul festiv a fost adus de la cel mai bun restaurant din Palermo, unicul in masura sa livreze cantitatea imensa de homari solicitata. A existat atunci o singura problema, in cele din urma ingenios rezolvata: sampania a trebuit sa fie introdusa in inchisoare “deghizata”, in sticle de ulei de masline.
La Cinema, pe cuvant de onoare
Nu, niciun detinut nu ar mai reusi in prezent sa mearga la cinematograf dandu-si “cuvantul de onoare” ca nu va incerca sa evadeze sub niciun chip. Si ce-i drept, spune legenda, «se intorceau toti dupa spectacol», insotiti de agentul insarcinat cu “escorta”. Dar acum nu mai merge asa. Cativa “pilosi” pe la infirmerie tot se mai gasesc, dar nu se mai aude, ca pe vremuri, de sedinte ale «cupolei» mafiote reunite in lacasurile sanitare ale penitenciarelor de maxima siguranta. Si apoi, in prezent exista carcera dura. De fapt, poate nu chiar atat de dura. Asa s-a intamplat ca fratii Graviano, boss-ii din cartierul Brancaccio din Palermo, au reusit sa “produca” mostenitori in timp ce se aflau in regim de 41 bis si teoretic puteau discuta cu nevestele doar prin geam. Forta tehnologiei? S-a vorbit de inseminare artificiala, fara insa ca cineva sa poata pune cap la cap cum ar fi putut ajunge lichidul seminal in afara inchisorii, intrucat, dupa cum se stie, acesta trebuie conservat cu mijloace greu compatibile cu regimul de detentie.
In solda Mafiei
Dar in fata unui boss mafiot nu rezista niciun obstacol. Un alt exemplu este dat tot de unul din fratii Graviano, Giuseppe, care si-a administrat cu maiestrie afacerile dintr-o celula din inchisoarea Rebibbia, de langa Roma. Cum? Pur si simplu, prin intermediul biletelor (clasicele “pizzini”) incredintate unor “postasi” improvizati: neveste, rude si chiar copiii acestuia, burdusiti cu “pizzini” in timpul vizitelor “la vorbitor”. Lectura mesajelor a fost una instructiva. Opinia publica a aflat astfel ca oamenii de onoare primesc un salariul in mod regulat, luna de luna.
Mai mult, un boss are “caderea” de a cere socoteala de orice schimbare survenita. “Detinutii ma intreaba de ce li s-a redus salariul dupa arestarea mea”, scria Graviano intr-un astfel de biletel. Lucru care nu concorda deloc cu stilul de viata al acestuia in inchisoare (“Doar pentru mine cheltuiesc 20 de milioane pe luna pe avocat, haine, pentru pachete si vizite.”) Apoi, la zdup, a da dovada de generozitate e de-a dreptul o necesitate. “Exista 20 de detinuti care au ajuns in sapa de lemn in urma proceselor si nu mai au mijloace pentru a face fata situatiei; obligatia noastra este sa le dam intre 3 si 4 apartamente fiecaruia pentru a le asigura viitorul economic atat lor, cat si familiilor lor”, dicta bossul, referindu-se evident la apartamente ce trebuiau “donate” de antreprenorii care au construit cu bani daruiti de “Providenta”. Adica de Mafie.
Tortul
Dupa un an de “all inclusive” pe cheltuiala statului in inchisoarea blindata din Terni, in 2007, Bernardo Provenzano a fost transferat la cea din Novara, un institut unde sunt inchisi si alti mafioti de rang inalt, consemnati ca si el rigorilor articolului 41 bis. Decizia transferului a fost explicata sefilor de la DAP (Departamentul Administratiei penitenciare) drept “o rotatie normala in interiorul unui circuit guvernat de masuri speciale de siguranta”. Dincolo de justificarile formale, se pare insa ca ar fi fost vorba despre o manevra pentru aplanarea unor frictiuni aparute intre directiunea inchisorii din Terni si agentii GOM (grupul operativ mobil al politiei penitenciare insarcinat cu supravegherea lui Provenzano); generate, se pare, de unele “concesii” facute nasului pe care gardienii acestuia nu le-au apreciat. Nimic deosebit, nicio incalcare flagranta a regulamentului, doar mici “atentii” fata de fostul sef suprem al Cosa Nostra, cum ar fi un “tort”, trimis acestuia in ziua in care implinea 74 de ani. De fapt, “tortul” s-a dovedit mai apoi a fi o simpla bucata de placinta cu mere de la Mulino Bianco, greutate neta 80 de grame, suficienta insa pentru a incinge spiritele in mediul penitenciar. Era data de 31 ianuarie 2007, prima aniversare a zilei de nastere a lui Bernardo Provenzano zis si “Tractorul” in celula bunkerului din Terni dupa 43 de ani de “clandestinitate”. Zi in care in menu-ul acestuia a aparut si prajitura, la dispozitia expresa a directorului Francesco Dell’Aira. Pe care, de altfel, seful mafiot, respectandu-si cu strictete dieta, se spune ca nici macar n-ar fi mancat-o.
Fara doar si poate, daca ar avea un computer la dispozitie, ar tine un blog. In schimb, Bernardo Provenzano, in ciuda faptului ca e certat rau cu gramatica italiana, se trezeste intotdeauna la ivirea zorilor (la 5.00 fix, niciun minut mai devreme sau mai tarziu), bea o gura de apa si apoi se-apuca sa faca ceea ce a facut dintotdeauna: scrie “pizzini”. Noteaza tot ce se intampla in jurul lui, inregistreaza orice cuvant schimbat cu agentii politiei penitenciare, pune totul pe hartie. Pana si cina de cu o seara inainte, vizita medicala, intalnirea cu preotul. Hartie, ceva de scris si un dictionar este ceea ce a cerut, si a primit, pentru a scrie mai mult si mai corect. O manie de care nu a scapat boss-ul bossilor dupa capturarea lui din data de 11 aprilie 2006, data istorica pentru mafie si anti-mafie deopotriva, la finalul unei clandestinitati ce a durat aproape jumatate de secol.
“Tractorul” cu creier de gaina
A fost dat in urmarire atat de mult incat la un moment dat chiar se credea ca ar fi fost “executat” si cadavrul i-ar fi fost facut disparut. Super-boss-ul Bernardo Provenzano a fost arestat de-abia in primavara lui 2006, cand (din cauza unui pachet cu rufe curate trimis de sotie) s-a aflat ca se refugia intr-o cabana parasita din zona Corleonese, de unde le dadea ordine acolitilor sai prin intermediul infamelor “pizzini”. Provenzano si-a inceput cariera in anii ’50, impreuna cu Salvatore Riina, devenind cel mai de incredere locotenent al lui Luciano Liggio, seful Cosa Nostra la acea vreme. Despre el, Liggio se spune ca ar fi spus cu naduf: “Trage dumnezeieste, dar are creierul ca al unei gaini”. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Provenzano sa ajunga la varf in organizatie in anii ’80, ucizandu-si eficient rivalii. Desi multa vreme a fost considerat doar un killer fara scrupule si cam atat, in decursul anilor au iesit la lumina si responsabilitatile de care Provenzano se achita cu succes in cadrul organizatiei de spalare de bani. Mai mult: cei mai apropiati colaboratori ai lui au dat in vileag sofisticate contracte ilegale ale acestuia si legaturi stranse cu lumea politica.
Bernardo Provenzano
“La racoare”, atunci cand nu scrie, il Padrino citeste. Citeste pana noaptea tarziu unchesu’ Bernardo: sentintele de condamnare pe care i le trimit avocatii, notificarile cu care-l “bombardeaza” necontenit magistratii procuraturilor din Sicilia. Este literalmente ingropat in documente judiciare in celula: de la primul mandat de arestare semnat in ’84 de judecatorul Falcone dupa “cantarea” lui Tommaso Buscetta pana la cea mai recenta ordonanta de “custodia cautelare” (masura preventiva de detentie in penitenciar inainte de proces), de la “antice” documente din celebrul proces de la Bari intentat Corleonezilor la ultimul apel pentru macelul din Capaci. Isi reciteste notitele, confesiunile “ciripitorilor” (“i pentiti”), care-l acuza de toate cruzimile imaginabile. Nasul mai citeste si Biblia. Un magistrat i-a cumparat una special pentru el: cea pe care o avea inainte de arestare a devenit “proba”, pusa sub sechestru de procurorii din Palermo, dupa ce cineva a observat ca era toata mazgalita, pagina cu pagina. Mesaje codate? “Faca-se voia lui Dumnezeu”, a spus Provenzano atunci cand politistii i-a smuls-o din maini. E ceea ce Nasul din Corleone repeta ca-n transa, de fiecare data cand deschide gura.
i daca obsesia lui Provenzano pentru scris este de-acum proverbiala (220 de foi de hartie au fost gasite in baraca unde se ascundea), o alta pe care a dat-o la iveala in captivitate este cea pentru mancarea sanatoasa. Una dintre putinele rugaminti adresate supraveghetorilor sai, incepand cu directorul inchisorii din Terni, Francesco Dell’Aira, a fost aceea de a nu i se servi niciodata mancaruri picante. Dorinta i-a fost indeplinita. Spaghetti fara sos, “in bianco”, orez, putina paine, cartofi fierti, multe legume. Iata viata din prezent a Nasului care a reusit sa se sustraga justitiei perioada cea mai lunga din istoria mafiei moderne.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , ,

Traditiile mafiote italiene – legile nescrise ale crimei


Nu incercati sa cautati un manual de instructiuni cu privire la ritualurile mafiote si la cele ale grupurilor criminale. Nu veti gasi. Tot ceea ce veti descoperi sunt cateva franturi ce au scapat unor pentiti (mafioti pocaiti, colaboratori ai politiei) si pe care diferiti autori au incercat sa le exploateze, creand mituri ce poate nu se regasesc defel in realitate. Ca mafiile isi impun propriile coduri si reguli este un adevar de necontestat. Ca fiecare „om de onoare” trebuie sa le respecte cu strictete este iarasi un fapt cunoscut. Dar ceea ce se afla dincolo de acest zid al tacerii mafiote nu poate fi, inca patruns. Vom incerca, insa, sa va prezentam cateva dintre putinele lucruri stiute de catre autoritati, lucruri care ne vorbesc despre o societate cu reguli proprii, distincte fata de cele pe care le respecta cei mai multi dintre noi… legile nescrise ale crimei.
Nu incercati sa cautati un manual de instructiuni cu privire la ritualurile mafiote si la cele ale grupurilor criminale. Nu veti gasi. Tot ceea ce veti descoperi sunt cateva franturi ce au scapat unor pentiti (mafioti pocaiti, colaboratori ai politiei) si pe care diferiti autori au incercat sa le exploateze, creand mituri ce poate nu se regasesc defel in realitate. Ca mafiile isi impun propriile coduri si reguli este un adevar de necontestat. Ca fiecare “om de onoare” trebuie sa le respecte cu strictete este iarasi un fapt cunoscut. Dar ceea ce se afla dincolo de acest zid al tacerii mafiote nu poate fi, inca patruns. Vom incerca, insa, sa va prezentam cateva dintre putinele lucruri stiute de catre autoritati, lucruri care ne vorbesc despre o societate cu reguli proprii, distincte fata de cele pe care le respecta cei mai multi dintre noi… legile nescrise ale crimei.
Omerta – Legea tacerii
“Profesorul de istorie – Elev Pepino, spune-mi cine l-a asasinat pe Iulius Cezar.
Elevul Pepino – Nu stiu nimic, nu am vazut nimic!” – anecdota siciliana.
S-a afirmat, pe buna dreptate, ca puterea Mafiei nu sta nici in armele sale, nici in abilitatea oamenilor sai si nici in deasa retea de complicitati pe are o alimenteaza, ci in respectarea cu sfintenie a legii tacerii. “Chi tace campa” (Cine tace traieste) – este o norma atat de generala incat a devenit tipica pentru grupurile mafiote din intreaga lume. Este de notorietate exemplul mafiotului irlandez, Frank Gusenberg, gasit impuscat in noapte de 14 februarie 1929, si care, cu ultimele puteri, raspunde intrebarilor politiei :”Impuscat? Nimeni nu m-a impuscat, sergentule!”.
Termenul de Omerta este – Cum altfel? – de origine siciliana. Conform lingvistilor italieni, originile sale s-ar afla in latinescul Humilitas – umilinta, devenit cu timpul umirta, apoi omerta. Codul tacerii reprezinta si astazi o forma extrema de loialitate fata de cauza mafiei. Nu este permis sa vorbesti politiei nici macar despre cel mai inversunat inamic al tau, chiar si daca el nu este un mafiot, orice tradare fiind considerata rusinea maxima care se poate abate asupra unui “om de onoare”. Pedeapsa este una singura, moartea, iar cei care intra in Mafie stiu ca nu mai au decat aceasta singura iesire. Din Mafie nu se demisioneaza niciodata, indiferent ce ati vazut in filme.Un mafiot trebuie sa fie, in primul rand, umil. El nu trebuie sa epateze prin reusitele sale financiare si nici printr-un lux exagerat. Vorbim aici, in general, de mafia clasica din Italia si Statele Unite ale Americii. Altfel, ar atrage atentia asupra sa, iar asta inseamna, totusi, o tradare. Atunci cum s-ar putea traduce un proverb cum este acesta? – Cu e surdu, orbu e taci, campa cent’anni ‘mpaci – Cine e surd, orb si mut, va trai sute de ani in pace. Lucrurile au mers pana acolo incat regula omertei a fost impusa inclusiv populatiei care nu avea nimic de a face cu crima organizata. Mafia a stiut sa creeze o psihoza in randul cetatenilor, mai ales in Italia, acolo unde orice martor al unei infractiuni stie ca va fi urmarit si pedepsit pentru simplul fapt de a fi spus politiei ceea ce a vazut.
Initierea si crimele rituale:
“Mafia foloseste simboluri la fel ca vrajitorii anumitor triburi africane si un sistem analog de avertismente gradate” – Norman Lewis, ziarist american.
De abia in anul 1957 a reusit politia italiana sa afle secretul ritualului de initiere al unui mafiot in randul unei organizatii criminale. A fost, cum era de asteptat, marturia unui pentiti, Giuseppe Lupino, arestat la 10 aprilie 1957. Iata ce declara fostul mafiot: “M-au legat la ochi, dandu-mi un obiect arzand, trebuia sa il trec dintr-o mana in alta pentru a nu ma frige. Mi-au spus ca este un ritual sacru, iar apoi mi-au facut o impunsatura in degetul aratator pentru a sangera. In final, m-au pus sa jur: Jur sa nu tradez Familia si sa respect toate ordinele ce-mi vor fi date. Cine tradeaza va muri!”. Cateva zile mai tarziu dupa aceasta confesiune, trupul lui Giuseppe Lupino a fost gasit ciuruit pe un teren viran.
O declaratie asemanatoare face si Giovanni Brusca, temutul asasin din slujba familiei Corleone: “In 1976 am fost invitat la un banchet, undeva la tara. Am fost dus intr-o camera in care mai multi mafioti stateau tacuti in jurul unei mese pe care se aflau un pistol, un cutit si o icoana cu un sfant. M-au intrebat despre daruirea mea si despre opiniile mele cu privire la criminalitate si la crima. Cand s-au convins ca sunt “de incredere”, insusi Toto Riina a venit si mi-a intepat degetul cu un ac. Mi-a lasat sangele sa curga pe icoana, apoi i-a dat foc chiar in palmele mele. In timp ce o plimbam dintr-o mana in alta ca sa nu ma friga, Riina mi-a spus: Daca tradezi Cosa Nostra, carnea ta va arde precum acest sfant”.
Asa cum am mentionat si mai devreme, pedeapsa pentru tradare nu este decat una singura, moartea. Nu exista mila si nici targuieli. Cei care vorbeau sau care aveau de gand sa vorbeasca erau asasinati, iar in gura le era introdus un obiect: o piatra, un peste. De asemenea, cei care vazusera prea multe erau ucisi, iar ochii le erau scosi sau strapunsi. Prin asemenea cadavre exemplare, Mafia a stiut sa creeze o teama colectiva, inradacinand in subconstientul populatiei credinta in invulnerabilitatea si atotputernicia ei. A avut intotdeauna grija ca toata lumea sa stie ce crime ii poarta amprenta si ce crime nu ii apartin. Prin astfel de metode, Mafia a ajuns acolo unde este in prezent, controland peste o treime din finantele mondiale.
Armele:
“Mafia nu loveste decat atunci cand se afla in criza” – judecatorul Giovanni Falcone
Evident ca, in lumea actuala, arsenalul unei grupari de crima organizata nu este limitat decat de avansul tehnologic al industriei de armament. Si asta pentru ca banii pot cumpara orice, de la minuscule arbalete si bate de base-ball la lansatoare de rachete si chiar bombe de mare putere. Exista insa arme asociate, eminamente, mafiei, si discutam aici, in special, de mafiile americana si italiana, acolo unde unde traditia crimei se intinde pe sute sau chiar mii de ani.
Poate cea mai cunoscuta arma a mafiei siciliene este “lupara”, pusca de vanatoare folosita initial la vanarea lupilor. Cu teava retezata, astfel incat sa poate fi ascunsa in haina sau chiar legata de picior, departe de ochii potentialelor victime, lupara se face vinovata de cele mai multe victime din istoria mafiei italiene si chiar a celei italo-americane. Sa nu uitam faptul ca prima victima din randul politiei in razboiul cu mafia siciliana din SUA, seriful David Hennessy, asasinat in octombrie 1890, a cazut sub focurile necrutatoare a mai multor arme de acest gen. Tot de la lupara provine si termenul “lupara bianca”, expresie asociata cu crimele Cosei Nostra, in care cadavrul este facut disparut in mod deliberat. Cele mai multe victime ale luparei nu au mai fost descoperite niciodata. In fapt, abia in secolul XX, autoritatile italiene au reusit sa descopere un veritabil cimitir, ascuns intr-o rapa, in care cadavrele celor ucisi de lupara fusesera acoperite cu var de-a lungul a zeci sau poate chiar sute de ani.
O alta arma asociata, prin traditie, cu mafia esta celebrul Tommy Gun, sau Thompson M1A1. Inventata in anul 1919 de catre John T, Thompson, arma era destinata, paradoxal, trupelor de politie si cadrelor militare. Istoria se scrie, insa, altfel, iar pistolul mitraliera Tommy Gun a devenit faimos in anii Prohibitiei, atunci cand italienii si irlandezii luptau pentru suprematie pe piata neagra a alcoolului. Cu o putere de foc de circa 800-850 de cartuse trase pe minut, Tommy Gun putea reduce la o gramada de fier contorsionat orice masina de epoca, lipsita, evident, de blindaj. Le fel de bine putea distruge in totalitate un local, un magazin sau orice persoana chiar i-ar fi aparut in cale. Creata ca o arma a fortelor de ordine, Tommy Gun a ajuns, in final, o arma asociata cu Mafia, iar victimele ei, din nefericire, depasesc nivelul miilor.
Si daca vorbim de traditia armelor in grupurile de crima organizata, nu putem omite temuta sabie japoneza din arsenalul membrilor Yakuza. Evident, nimeni nu se incumeta sa umble cu o astfel de sabie la brau, in miezul zilei, pe strazile aglomerate ale urbelor nipone. Sabia samurailor sau a roninilor se face insa vinovata de un numar imens de victime, si asta deoarece multe dintre crime au loc departe de ochii lumii, in intunericul noptii. Este de notorietate si ritualul taierii degetelor la mafiotii japonezi, efectuat tot cu arme traditionale nipone, totul spre ispasirea pacatelor si confirmarea loialitatii fata de liderii grupurilor criminale.
Folclorul&Vendetta:
Atunci cand vorbim de o mafie cu o traditie de peste un mileniu, asa cum este cea italiana, inevitabil ne vom referi si la cultura lasata in inimile italienilor. Sicilia a fost o colonie exploatata rand pe rand de greci, cartaginezi, romani, arabi, normanzi, germani, francezi, aragonezi, spanioli, bourboni si, mai ales, de Inchizitie. Sicilia a devenit astfel terenul propice dezvoltarii fenomenului de banditism ca lupta impotiva asupritorilor. “Vendetta” – razbunarea si mafia erau putinele arme la indemana celor fara aparare intr-o lume in care justitia era la bunul plac al seniorului feudal. De cele mai multe ori, singura solutie a celor oprimati era fuga in munti si inrolarea in bandele inarmate care au existat dintotdeauna in Sicilia.
In urma cu un secol si jumatate, autoritatile bourbonice au decis crearea primului corp de politie, denumit Companiile Armate, tocmai pentru a face fata atacurilor repetate ale banditilor locali. Cert este, insa, ca alegerea autoritatilor a fost una neinspirata. Majoritatea acestor primi reprezentanti ai legii era formata din criminali lipsiti de scrupule, condamnati la moarte si alti paria carora li se acorda o ultima sansa. Inca din aceasta epoca, populatia siciliana a intors spatele oricarei forme de autoritate oficiala, resimtind litera legii ca una straina si oprimatoare. Nu este un secret ca mafia a creat un adevarat mod de viata, in special in Sicilia, acolo unde cantecele si proverbele mafiote sunt la fel de actuale ca si acum cateva sute de ani.
Atunci cand carabinierii l-au arestat pe mafiotul Salvatore Lo Piccolo, cel poreclit “Il Barone”-Baronul, la 5 noiembrie 2007, printre lucrurile acestuia a fost descoperita o lista a codurilor mafiote care i-a uimit pe oamenii legii. Nimeni nu se gandise ca regulile mafiote au mers pana acolo incat sa se creeze chiar “10 porunci” ale membrilor Cosa Nostra:
1.Nimeni nu se poate prezenta direct unui om de onoare. Trebuie sa exista o a treia persoana care sa faca introducerea.
2.Niciodata sa nu te uiti la sotia unui prieten sau om de onoare
3.Niciodata sa nu fii vazut in compania unui politist
4.Nu trebuie sa intri in cluburi sau baruri
5.Sa fii mereu pregatit pentru a indeplini ordinele date de Cosa Nostra- chiar daca sotia ta este pe punctul de a naste
6.Trebuie sa fii intotdeauna punctual
7.Sotiile trebuie tratate cu respect
8.Atunci cand esti intrebat ceva, raspunsul nu trebuie sa contina decat adevarul
9.Nu poti lua bani care apartin unor sau uneia dintre famigliile mafiote
10. Ce fel de oameni nu pot intra in Cosa Nostra: oricine are o ruda sau un apropiat in politie, oricine nu respecta codurile morale si care are un comportament urat, oricine are o ruda care a tradat deja mafia.

Exista, evident, si reguli perimate, care se foloseau de catre mafiotii sicilieni si care astazi nu mai sunt de actualitate. In orice perioada de timp, insa, familia si respectul aratat celor din jur au constituit o regula de baza a mafiotilor italieni. Astfel, pana la inlocuirea vechii Mafii cu structurile Cosa Nostra ale lui Lucky Luciano in America si ale lui Luciano Leggio si Toto Riina in Italia, mafiotii vechilor principii nu trebuiau niciodata sa se implice in afaceri cu droguri, cu trafic de carne vie sau jocuri de noroc. Pare ciudat, dar orice mafiot italian devenea, in primul rand, un mare proprietar de terenuri, agricultura fiind o meserie de baza. Modul in care isi obtinea terenurile, finantele si bunurile reprezinta, insa, o alta poveste.
O alta regula, despre care nu se stie daca mai este actuala, este cea a crimelor comandate de Capo di tutti capi. O regula nescrisa a mafiei italiene sustinea ca un “condamnat la moarte” nu poate fi ucis decat de un membru al propriei familii. Altfel, sangele varsat cerea razbunarea rudelor, iar asasinul si famiglia acestuia ar fi fost urmariti pana cand vendetta era dusa la finalizare. Respectul reprezinta si astazi o norma de baza a sicilienilor, Chiar si in randul oamenilor simpli nu este recomandat sa te adrezi doar cu numele respectivei persoane. De obicei, atunci cand te adresezi unui cunoscut, sau chiar unui necunoscut, trebuie sa faci acest lucru mentionand inaintea numelui meseria celui apelat (Dottore, Ingegnere, Insegnante) iar in cazul in care nu o stii trebuie sa folosesti apelativul “Don”.
Structurile mafiei italiene
Mafia – Cosa Nostra
Este mafia siciliana cu cea mai mare notorietate si este, totodata, mafia cu o structura bune articulata, in acelasi timp unitara, si organizata piramidal ierarhic. Aceasta are la baza “familia” care controleaza o parte determinata din teritoriul in care opereaza sau pe care il domina. “Familia” este compusa din asa-zisii “oameni de onoare”si din “soldati” constituiti in grupe, fiecare grupa cuprinzand 10 membri aflati sub comanda unui sef (capo di cirea), iar grupele reunite au in frunte un “sef de familie”secondat de un ajutor al sefului de familie si unul sau mai multi consilieri. Deasupra “familiilor” se afla “comisia” sau “cupola”, constituita din sefii mafiilor ale caror zone de influenta sunt limitrofe. Aceasta este condusa de un sef de comisie sau seful cupolei, care reprezinta, de fapt, puterea absoluta a Mafiei intr-o anumita provincie. Acest sef de comisie are diferite denumiri, cele mai cunoscute fiind “capo di tutti capi” sau “mama santisima”. Multa vreme s-a crezut ca Mafia reprezinta doar un ansamblu de bande rivale aflate in permanent conflict. Aceasta idee a fost dezmintita de nimeni altul decat judecatorul Giovanni Falcone, fapt confirmat si de celebrul “pentiti”, Tommaso Busceta.
Giovanni Brusca – cel mai cunoscut asasin aflat in slujba corleonezilor
Camorra:
A aparut la Napoli, la inceputul secolului al XIX-lea, sub forma unei coalitii de bande criminale de cartier. Si-a pastrat urmele originii sale, fiind si astazi o federatie ce cuprinde circa 100 de organizatii locale, dirijate fiecare de catre un clan, organizatii intre care au, deseori, ciocniri violente.Incercarile de stabilire a unei structuri centrale au esuat. Camorra continua sa aplice schema de organizare pe orizontala, fapt ce o deosebeste fundamental de Mafia siciliana.
N’dragheta
A aparut in Calabria la sfarsitul secolului al XIX-lea. Denumirea provine de la termenul grecesc “androghetos” – om valoros, siret; si a fost intalnit pentru prima oara in documentele oficiale la sfarsitul secolului al XVIII-lea, fiind legat de afacerile referitoare la proprietatea funciara si la unele conflicte generate de aceasta intre nobilime, burghezi si tarani.
Initial, structura N’draghetei era piramidala. Ierarhia era reprezentata de asa-zisul “arbore al stiintei” care cuprindea:
Trunchiul – adica seful, poreclit si “piesa de 90″ (aluzie la o temuta arma de artilerie din timpul campaniilor lui Garibaldi). El era creierul organizatiei, coordonatorul actiunilor si avea drept de viata si de moarte asupra membrilor.
Ramura principala – administratorul sau seful contabil al calnului
Ramurile – cuprind pe adevaratii mafioti sau experti care formeaza baza organizatiei
Ramurelele – noii recruti
Florile – tinerii de onoare, viitorii recruti
Frunzele – cei care trebuiau eliminati
La inceput, mafia calabreza dispunea de un ceremonial in care cei care doreau sa faca parte din organizatie trebuiau sa ucida fara scrupule pentru a deveni “om de onoare”. Astazi, N’dragheta, ca si Camorra, are o structura organizationala pe orizontala. Ea este compusa din aproximativ 140 de clanuri numite “casche” sau “n’drine”, ai caror membri sunt recrutati pe baza legaturilor de familie. Din acest motiv, rivalitatile si conflictele interne se mentin pe parcursul ma multor ani sau chiar generatii. Astfel, N’dragheta si-a capatat renumele de cea mai sangeroasa organizatie criminala din Italia.
Sacra Corona Unita:
A fost infiintata de curand, in regiunea Pouilles, ca reactie la tendinta de extindere a Camorrei. Structura acesteia, ca si in cazul Camorrei si N’draghetei, este una orizontala.

 
2 comentarii

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.