RSS

Tag Archives: mafie

Imperiul financiar Rothschild-cine sunt ei?

De peste 200 de ani, banca Rothschild este inima finanţelor mondiale. Are o reţea de 40 de birouri în mai mult de 30 de ţări din Europa, America şi Australia. Edmond de Rothschild (1926-1997) spunea : « Un Rothschild care nu este bogat, evreu, filantrop, bancher şi care nu duce un anume stil de viaţă, nu este un Rothschild ». Istoria este aceeaşi ca a oricărei alte familii de industriaşi din SUA sau din Anglia; numai că trebuie recunoscute circumstanţele puţin favorabile în care s-a produs ascensiunea ei. Familia Rothschild, provenind din evrei din Germania, s-a impus încă din secolul XVI în domeniul bancar şi financiar şi filantropic. La sfârşitul secolului XIX, a susţinut sionismul, pe care Edmond Rothschild îl explica astfel : ” Un evreu american care dă bani unui evreu englez pentru a adduce un evreu polonez în Palestina”.
Fondatorul familiei,“tatăl pieţii financiare internaţionale”
Amschel Mayer Rothschild s-a născut la 23 februarie în 1744 la Franckfurt, ca fiu al lui Moses Amschel Bauer. El a transformat comerţul cu vânzare pe datorie, practicat de tatăl său, într-o bancă. Averea lui Mayer a avut ca punct de plecare afacerile acestuia cu aristocratul Guillaume, care moştenise una dintre cele mai uriaşe averi din Europa şi care i-a cerut lui Mayer să i-o gestioneze. De altfel, Guillaume a şi plecat timp de mai mulţi ani într-un fel de exil, având încredere totală în Rothschild.
Amschel avea 7 copii, din care cinci erau băieţi. Fiecare dintre ei, cum împlinea 25 de ani, a fost trimis să creeze sau să preia conducerea unei filiale a băncii Rothschild din Londra, Paris, Viena, Napoli şi Franckfurt, operă a tatălui lor. Aşa au apărut cele cinci ramuri ale familiei. La 29 septembrie 1822, împăratul Austriei François Ier îi ridică la rangul de baroni pe toţi cei cinci fii ai lui Mayer, astfel că descendenţii lor legitimi pe linie masculină poartă titlul, indiferent de naţionalitate. În 2005, Mayer a ocupat locul 7 pe lista celor mai influenţi oameni din întreaga istorie, potrivit revistei Forbes, care l-a declarat “tatăl pieţii financiare internaţionale”.Căsătoriile dintre ramuri au permis familiei să păstreze controlul asupra averii şi să se dezvolte în mai multe domenii ale activităţii bancare, capacitatea lor de a finanţa, oferind oportunităţi de investiţii. În secolul XIX, au devenit importanţi finanţatori şi acţionari în exploatări miniere şi în dezvoltări de căi ferate, două paliere ale dezvoltării industriale din Europa. Schimbările de guverne şi evenimentele politice au jucat, după împrejurări, un rol pozitiv sau negativ asupra averii Rothschild. Revoluţia din 1848, criza din anii ’30 şi apariţia nazismului au marcat serios istoria clanului.
Putere financiară şi politică
Astăzi, mai există doar ramurile franceză şi engleză ale familiei, celelalte trei- germană, austriacă şi italiană-dispărând. De-a lungul anilor, chiar dacă expansiunea Rothschild era o realitate, decalajul dintre ramuri a început să apară, provocat de viaţa din ce în ce mai decadentă şi plină de snobism şi aroganţă , manifestate de membrii generaţiei a treia de după fondator. Ei şi-au folosit întreaga putere financiară şi politică pentru a-şi învinge concurenţii şi pentru a se instala în noile sectoare industriale create de revoluţia industrială de la mijlocul sec. XIX. Crahul din 1929, cu un impact puternic asupra finanţelor, l-a determinat pe baronul Louis von Rothschild să încerce, fără succes, consolidarea Creditanstalt, prin fuziune cu filiala băncii Rothschild. Aşa că în1938 şi-a abandonat afacerea şi a părăsit Austria. Palatele Rothschild au fost confiscate şi distruse de nazişti. În 1999, guvernul austriac a returnat celebrei familii 250 de opera de artă furate de regimul lui Hitler şi care s-au regăsit în muzeele vieneze. În Italia, odată cu reunificarea ţării din 1861, bănca Rothschild s-a închis. Nici ramura germană n-a fost mai norocoasă. Wilhem Carl von Rothschild (1828-1901) a fost ultimul bancher al familiei la Franckfurt.
Instalat la Londra, Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fondator al băncii londoneze, ar fi făcut avere, fiind informat înaintea tuturor, printr-un porumbel voiajor, de victoria englezilor de la Waterloo, ceea ce i-a permis speculaţii financiare avantajoase. Aceasta, pentru că avusese inspiraţia de a finanţa campania ducelui de Wellington împotriva lui Napoleon.Două titluri de nobleţe au fost create pentru a-i răsplăti pe membrii familiei Rothschild : cel de baronet şi cel de baron. Lionel de Rothschild (1808-1879) va finanţa guvernul britanic pentru participarea la lucrările de la canalul Suez şi se va lansa în dezvoltarea căilor ferate din Franţa, iar fiul său, Alfred, va conduce 20 de ani banca londoneză. Fraţii Rothschild au preluat şi controlul companiei miniere spaniole, Rio Tinto, devenind acţionari principali ai minelor de diamant din Africa de Sud.
Baronul Guy, patriarhul clanului
În Franţa, James de Rothschild (1792-1868) a instalat prima bancă a familiei pe strada Laffite din Paris.Mare colecţionar de artă, pasionat de cai, vin şi recepţii filantropice, el a construit castelul De Ferrières. Cu trecerea anilor, familia a trebuit să facă faţă şi antisemitismului, moment gestionat cu mână de fier de baronul Guy de Rothschild. Averea i-a fost confiscată de regimul de la Vichy şi de nemţi. După eliberarea Franţei, banca Rothschild s-a relansat, dar a fost naţionalizată în1981. In replică, Guy a părăsit Franţa, stabilindu-se o vreme la New York şi acuzându-i pe francezi de antisemitism. Patriarhul familiei Rothschild, cum era denumit Guy, s-a născut pe 21 mai 1909 şi şi-a petrecut o bună parte din copilărie într-un castel al familiei, atât de somptuos încât se spune că un monarh european ar fi exclamat:”Un rege nu şi-ar putea permite aşa ceva. Doar un Rothschild poate”. Mai târziu, după revenirea la Paris, avea să declare: “M-am dus în America pentru că fusesem expulzat din lumea afacerilor în Franţa. Acum, se ştie că noi contam la fel de mult ca verii noştri englezi”. Fiul său, David de Rothschild, atunci în vârstă de 39 ans, a decis să creeze o nouă bancă la Paris. În 2003, el preia conducerea “NM Rothschild”. Deşi a susţinut o politică de investiţii în companii ca Michelin, De Beers şi IBM, despre baronul de Rothschild s-a spus că a avut marele rol de a prevedea extinderea agresivă a investiţiilor în afara Occidentului, inclusiv a exploatărilor petroliere din Sahara şi a celor miniere din Mauritania, la care se adauga finanţările acordate de Rothschild unor mine de plumb din Peru. În 1980, familia Rothschild avea în Franţa 2.000 de angajaţi şi controla afaceri cu un profit anual pe atunci de peste 11 miliarde de dolari. Tot în 2000, France Telecom primea sfaturi de la Rothschild&Co în achiziţia Orange. Numai din consultanţa financiară, Rothschild a dominat piaţa franceză în perioada respectivă, adunând 17 miliarde de euro din 20 de contracte şi încă 10 miliarde din alte opt contracte gin 2001.
Elie Robert avea 25% din averea familiei
Anul trecut, celebrul clan Rothschild, a fost de două ori în doliu. După moartea baronului Guy de Rothschild, s-a stins şi baronul Elie Robert de Rothschild (90 de ani). Cunoscut drept unul dintre membrii eminenţi ai ramurii franceze a clanului de mari bancheri, Elie a murit în urma unui atac de cord, survenit la o partidă de vânătoare, pe domeniul său de lângă Innsbruck.Elie a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, în trupele aliaţilor şi împreună cu regimentul său, Anciens Cuirassiers, el a fost capturat de armata germană. A fost dus la Nienberg, dar, după ce a fost descoperit că avea planuri de evadare, a fost mutat într-unul din cele mai dure lagăre, din Lubeck. Acolo s-a întâlnit cu fratele său, Alain, ambii bucurându-se de şansa de a fi trataţi ca ofiţeri capturaţi, reuşind să scape de lagărele de exterminare.Revenit în Franţa, el a contribuit intens la prosperitatea afacerilor familiei. S-a ocupat de celebrele podgorii Château Lafite Rothschild, care se întind pe 100 ha. Baronul Elie Robert a deţinut 25% din capitalul imperiului bancar şi a dirijat reconversia companiei feroviare Paris-Lyon-Marsilia într-un lanţ de hoteluri şi restaurante, înainte de a prelua conducerea podgoriilor din regiunea Bordeaux. Un expert degustător de vinuri, baronul a înfiinţat Château Lafite Rothschild, în anii 1950.
Un veritabil Rothschild acumulează averi
După 200 de ani de la înfiinţarea dinastiei, Nathaniel Rothschild, 36 de ani, e pe punctul de a deveni cel mai bogat descendent al renumitei familii.Câştigurile obţinute de cel de-al cincilea baron de Rothschild vor atinge în curând pragul de un miliard de dolari. Investiţiile din Ucraina, Europa de Est şi, cel mai important, acţiunile deţinute la Fondul de investiţii Atticus Capital, evaluat la 14 mld. euro, îi asigură un loc confortabil între miliardarii lumii.Asemeni strămoşilor, Nathaniel preferă să fie o prezenţă discretă în viaţa publică. El este principalul consilier al lui Oleg Deripaska, unul dintre cei mai bogaţi oligarhi din Rusia, proprietarul gigantului de aluminiu Rosal, care a fuzionat recent cu alte două grupuri pentru a crea cea mai mare companie de aluminiu la nivel mondial.
Şi ca un Rothschild veritabil, lui Nathaniel îi place să trăiască viaţa la maximum: schior pasionat, are reşedinta principală în Klosters, Elveţia, şi foloseşte avionul personal pentru a ajunge la celelalte locuinţe din Paris, Moscova, Londra, New York şi Grecia. Se întâlneşte cu actriţe celebre şi cu fotomodele, este membru al CA al Brookings Institution, organizatia de cercetare din Washington, şi bea vinuri doar din podgoriile Rothschild. “A face parte din familie înseamnă enorm. Nat ştie că îşi va îndeplini misiunea de baron Rothschild doar dacă va acumula mari averi”, spune Jeffrey Leeds, un apropiat al baronului. De altfel, povara de a fi urmaşul dinastiei Rothschild este destul de grea. În 1996, unuia dintre nepoţii Rothschild, lui Amschel,41 de ani, i s-a cerut să conducă banca familiei din Londra. A fost găsit spânzurat în camera de hotel… Patru ani mai târziu, Raphael de Rothschild a murit pe o stradă din New York din cauza unei supradoze de heroină.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 18 septembrie 2011 în diverse, mafie, teoria conspiratiei

 

Etichete: , , , , ,

Masoneria din Casa Alba.Presedinti americani masoni!

Un afiş utilizat în campania electorală din 1901 de Theodore Roosevelt proclama pe faţă: „Hai să încheiem odată cu toate nemulţumirile, alege un preşedinte mason!”. Theodore Roosevelt a câştigat alegerile şi s-a alăturat lungului şir de preşedinţi masoni ai Statelor Unite. Spre deosebire de Europa, unde francmasonii declară plini de ipocrizie că nu se amestecă în politică, în SUA apartenenţa la masonerie a preşedinţilor sau a altor oameni politici este un fapt cu care lojile se laudă.
Primul preşedinte american, Washington şi-a depus jurământul de investitură folosind o Biblie masonică şi a inaugurat construcţia clădirii Capitoliului purtând un şorţ masonic. Mai aproape de vremurile noastre, la moartea unui alt preşedinte american, Truman, ceremonia funerară, care era una masonică, a fost transmisă de televiziunile din întreaga lume.
Istoria Statelor Unite, încă de la fondarea lor, poartă pe faţă amprenta francmasoneriei. Celebrul protest împotriva taxelor impuse de colonialiştii britanici, Boston Tea Party, războiul de independenţă şi Declaraţia prin care au luat fiinţă Statele Unite ale Americii au fost orchestrate de masoni. Părinţii fondatori, ca şi preşedinţii care au urmat au făcut în marea lor majoritate parte din francmasonerie. Cei care au ajuns să ocupe scaunul de la Casa Albă fără a avea susţinerea acesteia sau care au refuzat la un moment dat să îi facă jocurile oculte au avut parte de morţi tragice. Cele mai cunoscute cazuri sunt cele ale lui Abraham Lincoln şi J.F.Kennedy.
Francmasoneria americană, sub semnul Illuminati-lor din Bavaria încă de la începuturi
Primele loji masonice apar pe teritoriul Americii de Nord în 1730 şi se răspândesc rapid, astfel încât până în 1776 ajung la 150. În 1785 se înfiinţează la New York primă lojă a Illuminati-lor din Bavaria, conduşi de Adam Weishaupt: „New York Columbian Lodge of the Order of the Illuminati”. Ea va coopta personaje importante din viaţa politică şi economică cum ar fi DeWitt Clinton, primarul oraşului şi ulterior guvernator al statului New York. Mai târziu din ea va face parte şi politicianul Clinton Roosevelt (strămoş al viitorilor preşedinţi Theodor Roosevelt şi Franklin Delano Roosevelt).
Într-o scrisoare adresată reverendului G. W. Snyder, George Washington îşi exprima satisfacţia faţă de răspândirea ideilor Illuminaţilor pe teritoriul Americii: „Domnule, nu am nici cea mai mică intenţie să mă îndoiesc că doctrina Illuminati-lor, care stă la baza iacobinismului, s-a răspândit şi în Statele Unite. Din contră, nimeni nu este mai satisfăcut decât mine de răspândirea ei.”
Existau însă, chiar printre masoni, mulţi alţii care nu erau la fel de încântaţi de influenţa nefastă a Illuminati-lor. În 1800, John Quincy Adams, cel care pusese bazele lojilor masonice din New England, îi scria colonelului William L. Stone, alt mason celebru la acea vreme, că Thomas Jefferson este un agent al Illuminati-lor, care are misiunea de a se infiltra în lojile masonice americane. De altfel, în 1883, Quincy Adams va publica o lucrare intitulată „Scrisori despre instituţia masonică” (Letters on the masonic institution) în care face dezvăluiri despre omorârea ritualică a căpitanului William Morgan.
În 1789, John Robinson avertiza şi el că mai mulţi agenţi ai Illuminati-lor lui Weishaupt pătrunseseră în lojile masonice americane. Acelaşi avertisment venea pe 19 iulie 1789, imediat după evenimentele din Franţa, şi din partea lui David Papen, preşedintele Universităţii Harvard. Acesta le vorbea studenţilor săi despre influenţa dezastruoasă a Illuminati-lor asupra politicii şi religiei americane.
Declaraţia masonică de independenţă
Războiul de independenţă, prin care cele 13 colonii nord americane urmăreau să se desprindă de Marea Britanie, a început în aprilie 1775 şi a durat până în 1783, când a fost încheiat Tratatul de la Paris. Generalul francez Lafayette, cel care în acest război a ajutat America împotriva englezilor, era mason. Majoritatea comandanţilor şi generalilor armatei americane continentale erau masoni, membri în aşa-numitele loji militare. „Boston Tea Party” – incendierea în 1773 a unui vas comercial britanic, în semn de protest faţă de impozitele prea mari impuse de Marea Britanie – a fost plănuită la taverna Dragonul Verde, unul din locurile predilecte de întâlnire al masonilor.
Francmasonii au ocupat poziţii cheie nu doar în teatrul de război, ci şi în momentul semnării Declaraţiei de independenţă, prin care s-au pus practic bazele noului stat american. Textul acesteia fusese scris în principal de Thomas Jefferson, mason şi agent al Illuminati-lor din Bavaria. Din Comitetul numit de Congresul continental pentru redactarea acestui document mai făceau parte Benjamin Franklin şi Robert Livingston, masoni recunoscuţi. John Hancock, preşedintele Congresului care a aprobat declaraţia pe 4 iulie 1776, era şi el mason.
Benjamin Franklin devine mason în 1731 în loja St. John din Philadelphia, una din primele constituite pe teritoriul Americii. Va publica apoi în ziarul său, Gazeta de Pensilvania, articole de propagandă masonică. Ajunge Mare Maestru al lojii St. John şi în 1749 este numit Mare Maestru al provinciei Pensilvania. În acelaşi an publică prima carte masonică din SUA, o ediţie a Constituţiilor lui Anderson, document considerat un fel de biblie a masoneriei engleze.
În 1757, este trimis în Anglia ca reprezentant al statului Pensilvania pentru a protesta împotriva familiei Penn, proprietarii coloniei. Va rămâne cinci ani la Londra, perioadă în care intră în legătură cu Sir Francis Dashwood. Acesta pusese bazele unei societăţi secrete para-masonice, numită iniţial „Frăţia Sfântului Francisc din Wycombe” sau „Ordinul Cavalerilor din Wycombe”, dar care va fi mai cunoscută sub al doilea nume al său : „Clubul focul iadului” (Hell Fire Club). Franklin va petrece mult timp la castelul lui Dashwood din West Wycombe, unde erau organizate ritualurile satanice ale Hell Fire Club.
În 1770 pleacă în Franţa ca ambasador al coloniilor americane, dar şi pentru a stabili relaţii cu masonii francezi şi a aduna de la aceştia fonduri cu care cumpără arme pentru rebelii americani. În timpul unei alte vizite făcute în Franţa, în 1778, devine membru în loja Nouă Surori din Paris, din care mai făceau parte şi Voltaire, Danton, Camille Desmoulins, Lafayette.
Benjamin Franklin este cunoscut şi drept autor al unui desen publicat în 1754 în Gazeta de Pennsilvania şi având ca titlu „Alătură-te sau mori”. Atât sloganul cât şi simbolismul şarpelui tăiat în bucăţi, fiecare din ele reprezentând câte una din cele 13 colonii, indică inspiraţia malefică, chiar dacă la acea vreme ele au fost privite doar ca un îndemn la uniune.
George Washington, primul preşedinte mason al SUA
George Washington a devenit preşedinte al SUA în aprilie 1789. Intrase în masonerie în noiembrie 1752 în loja Fredericksburg din Virginia (azi nr. 4 în nomenclatorul masonic american). În decembrie 1788, devenise Mare Maestru al lojii Alexandria (n. 22) din acelaşi stat. El va reuşi performanţa de a fi concomitent Mare Maestru, conducător de lojă şi preşedinte al Statelor Unite.
Ceremonia de investitură a primului preşedinte american este condusă de Robert Livingston, Mare Maestru al Marii Loji a statului New York şi de generalul mason Jacob Morton. Washington este însoţit pe estradă de un alt mason, generalul Morgan Lewis. Preşedintele depune jurământul utilizând o biblie masonică, din colecţia primei loji constituite în SUA, St. Johns din New York (azi nr. 1). Va deveni apoi o tradiţie ca preşedinţii americani să-şi depună jurământul de investitură pe Biblia lui Washington.
În 1791 el alege oraşul care îi va purta numele, drept capitală a SUA şi îl însărcinează pe inginerul francez Pierre Charles L’Enfant, şi el mason, cu desenarea planului. Complexul care va găzdui până în zilele noastre preşedinţia şi Congresul american va fi construit, conform unei geometrii masonice, în jurul Capitolului. Imensul Obelisc ridicat în onoarea sa este un monument masonic şi are la bază simbolul compasului şi echerului, emblema masoneriei. În 1793 Washington pune piatra de temelie a clădiri Capitolului în cadrul unei ceremonii în care el însuşi şi toţi participanţii poartă şorţuri şi însemne masonice.
La moartea lui, în 1799, are parte de funeralii masonice. Pe pereţii monumentului ridicat pentru el la Alexandria, Virginia, numit Memorialul Masonic Naţional George Washington, este inscripţionat un fragment dintr-un discurs al său :
„Fiind convins că numai aplicarea principiilor pe care este fondată fraternitatea masonică poate duce la prosperitatea publică şi la virtutea privată, voi fi mereu fericit să promovez interesele acestei societăţi şi să fiu recunoscut de ea drept un Frate.”
O lungă listă de preşedinţi masoni
Al treilea preşedinte, Thomas Jefferson a fost mason şi membru al Illuminati-lor din Bavaria. El fusese iniţiat în masonerie în loja Charlottesville (nr. 90). Numele său apare în minutele mai multor întruniri ale acestei loje. Thomas Jefferson mai făcea parte şi din loja Nouă Surori din Paris şi din „Ordinul Albinelor”, organizaţie secretă satelit a Illuminati-lor din Bavaria. Doi dintre vicepreşedinţii din timpul mandatului său au fost masoni : Aaron Burr (vicepreşedinte între 1801 şi 1805) era mason şi membru al Clubului Focul Iadului, iar George Clinton (vicepreşedinte între 1805 şi 1809) era mason şi membru al Illuminati-lor.
Al patrulea preşedinte, James Madison, intrase în masonerie în loja Hiram (nr. 59) din Westmoreland County, Virginia. Masonul George Clinton a fost vicepreşdinte şi în timpul mandatului său, între 1809 şi 1812.
Al cincilea preşedinte, James Monroe, intrase în masonerie încă de la vârsta de 18 ani şi făcea parte din loja Williamsburg (nr. 6) din Virginia. James Monroe este unul din strămoşii preşedintelui Richard Nixon.
Al şaptelea preşedinte, Andrew Jackson, intrase în masonerie în loja Harmony din Tennessee. Între 1822 şi 1823 a fost ales Mare Maestru al statului Tennessee.
Al 11-lea preşedinte, James Knox Polk, intrase în masonerie în loja Columbia (nr. 31) din Tennessee.
Al 15-lea preşedinte, James Buchanan, era membru în loja nr. 43 din Lancaster, Pensilvania şi a fost Mare Maestru adjunct al Marii Loji din Pensilvania.
Al 16-lea preşedinte, Abraham Lincoln, nu a fost francmason. La scurtă vreme după ce a ajuns preşedinte el a depus însă o cerere de intrare în masonerie pentru loja Tyrian din Springfield. Ulterior şi-a retras cererea, motivând acest lucru prin faptul că vedea o incompatibilitate între apartenenţa sa la masonerie şi funcţia pe care o deţinea în stat. A anunţat loja că după ce nu va mai fi preşedinte va reveni cu cererea. După cum se ştie, Lincoln a fost asasinat.
Al 17-lea preşedinte, Andrew Johnson, era membru în loja Greeneville (nr. 119) din Tennessee şi ajunsese până la gradul de cavaler templier în ritul scoţian. Ceremonia prin care a primit iniţierea în acest grad în 1867 a fost organizată chiar la Casa Albă.
Al 20-lea preşedinte, James Abram Garfield, intrase în masonerie în loja Columbus (nr. 30) din Ohio.
Al 25-lea preşedinte, William McKinley, era membru în loja Hiram (nr. 21) din Winchester, Virginia. La moartea sa, sicriul a fost escortat de 2000 de cavaleri templieri îmbrăcaţi în ţinută de gală.
Al 26-lea preşedinte, Theodore Roosevelt, a devenit mason în loja Matinecock (nr. 806) din Oyster Bay, New York. În 1901 el a ajuns Mare Maestru al Marii Loji a statului New York. Theodore Roosevelt nu a fost doar preşedinte al SUA, ci şi guvernator al statului New York şi vicepreşedinte în al doilea mandat al lui McKinley.
Al 27-lea preşedinte, William Howard Taft, a fost preşedinte al Curţii Supreme de justiţie din 1921-1930 şi era mason într-o lojă din Ohio.
Al 29-lea preşedinte, Warren Gamaliel Harding, intrase în masonerie în loja Marion, (nr.70) din Ohio. Până să ajungă preşedinte nu a primit niciun alt grad Masonic, apoi a ajuns rapid la gradul 7, Royal Arch şi a devenit membru Shrine.
Al 32-lea preşedinte, Franklin Delano Roosevelt, făcea parte din loja Holland (nr. 8) din New York. Ajuns până la gradul 32 din Ritul scoţian şi membru Shrine din 1930, Roosevelt ştia foarte bine că masoneria trage firele evenimentelor politice, atunci când afirma: „În politică, nimic nu este accidental. Dacă ceva se petrece, puteţi pune pariu că a fost plănuit dinainte.”
Al 33-lea preşedinte, Harry S. Truman, intrase în masonerie în loja Belton (nr. 450) din Missouri. În 1911 mai mulţi fraţi au părăsit loja Belton şi au fondat o alta, loja Grandview (nr. 618), pe care Truman a fost ales să o conducă. În 1940, a fost ales Mare Maestru al Marii Loji a statului Missouri. În 1945 a primit gradul 33 în ritul scoţian. A fost numit Mare Maestru onorific al Consiliului Internaţional Suprem al ritului scoţian, Ordinul de Molay. În 1972, înmormântarea sa a fost primul serviciu funerar masonic difuzat de televiziunile din toată lumea.
Al 36-lea preşedinte, Lyndon Baines Johnson, a intrat în masonerie în loja Johnson City (nr. 561) din Texas. În 1973, când a devenit membru al Congresului, el a declarat că nu mai doreşte să primească şi următoarele grade în masonerie.
Al 38-lea preşedinte, Gerald R. Ford, intrase în masonerie în loja Malta (nr. 405) din Michigan şi apoi fusese avansat maestru într-o lojă mai mare din Washington D.C., Columbia (nr. 3).
Al 40-lea preşedinte, Ronald Reagan, a fost membru Shrine, iar în februarie 1988, Marea Lojă din Washignton D.C. l-a numit membru de onoare al Ritului Scoţian.
Se observă că la începuturi, apartenenţa cuiva la conspiraţia masonică era evidentă întrucât exista doar o singură grupare de acest gen. Pe măsură ce ne apropiem de perioada contemporană, au apărut tot mai multe organizaţii para-masonice, think-tankuri, organizaţii secrete sau grupuri care urmăresc instaurarea Noii Ordini Mondiale. Preşedinţii moderni fac parte din majoritatea dintre ele, la fel ca şi persoanele din cabinetele lor cum ar fi consilierii prezidenţiali, miniştrii sau secretarii de stat.
Despre al 42-lea preşedinte, Bill Clinton, se ştie că face parte din gruparea masonică De Molay, că din 1989 este membru al Consiliului pentru Relaţii Externe (CRE), membru la al Comisiei Trilaterale şi al Grupului Bilderberg.
Despre al 43-lea preşedinte, George W. Bush se ştie că este membru al grupării masonice satanice Skull&Bones. Despre proaspăt alesul preşedinte american, cel de-al 44-lea, Barack Obama se vehiculează deja ideea că are gradul 32 în Ritul Scoţian şi că a fost iniţiat în francmasoneria Prince Hall.

 
3 comentarii

Posted by pe 10 august 2011 în diverse, mafie, teoria conspiratiei

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Mafia irlandeza – Teroarea nevazuta a Mainii Albe


Inca din secolul al XVIII-lea, irlandezii au inceput sa debarce in America. In veacul urmator, valuri masive de emigranti au pornit din Irlanda spre Statele Unite ale Americii, ca spre un nou Taram al Fagaduintei. Stabilindu-se in orase, au dat nastere uneia dintre cele mai vechi si importante retele de crima organizata, ramasa in istorie sub numele de mafia irlandeza.
Inca din secolul al XVIII-lea, irlandezii au inceput sa debarce in America. In veacul urmator, valuri masive de emigranti au pornit din Irlanda spre Statele Unite ale Americii, ca spre un nou Taram al Fagaduintei. Stabilindu-se in orase, au dat nastere uneia dintre cele mai vechi si importante retele de crima organizata, ramasa in istorie sub numele de mafia irlandeza.
In cautarea unei vieti mai bune
Inainte de revolutia americana, numarul irlandezilor care migrau in SUA era relativ mic. Plecau acolo fie de buna voie – asa cum se intampla cu servitorii care-si urmau stapanii -, fie deportati ca urmare a unor infractiuni comise in tara de origine. Dupa anul 1820, numarul lor a crescut enorm: incepuse epoca marii dezvoltari economice a SUA, peste tot se defrisa, se construia, iar mana de lucru era mai necesara ca oricand. Impinsi de saracie, barbatii Irlandei – pe vremea aceea o tara prea putin dezvoltata – isi paraseau insula cetoasa in cautarea unei vieti noi, peste ocean. Ajunsi in America, mii de irlandezi lucrau in exploatari forestiere sau in constructii, mai ales in partea de nord-vest a tarii. Marile proiecte de constructii au avut de castigat de pe urma sosirii in numar mare a irlandezilor dornici sa lucreze in America. Saparea Canalului Erie, de pilda, – menit sa lege raul Hudson cu lacul Erie, aflat la granita dintre SUA si Canada, – a fost un astfel de proiect: cei mai multi dintre muncitorii care au lucrat la construirea lui erau irlandezi.
Daca ar fi fost doar atat, SUA n-ar avea astazi peste 36 de milioane de locuitori de origine irlandeza (autodeclarati ca atare cu prilejul unui studiu efectuat in anul 2006). Dar, incepand cu anul 1854, s-a petrecut in Irlanda ceva cumplit, care avea sa-i goneasca pe irlandezi din propria lor tara, facandu-i sa caute peste ocean o viata mai buna – sau macar supravietuirea. Irlanda a fost lovita de o foamete ingrozitoare, pricinuita de o boala a cartofului, boala care a distrus recoltele de care depindea viata unei treimi din populatia tarii. La acest ghinion s-au adaugat factori politici si sociali. Irlanda, cucerita de englezi, se afla in componenta Marii Britanii. Pamanturile erau detinute de un mic numar de proprietari bogati, dintre care multi isi petreceau viata in Anglia, lasandu-si mosiile in grija unor arendasi care aveau sarcina de a stoarce venituri cat mai mari – evident, exploatandu-i pe tarani. In lipsa unor relatii mai bune, mai apropiate, intre stapanii pamanturilor si cei care le munceau, relatii care le-ar fi conferit, poate o oarecare protectie in fata flagelului, irlandezii au resimtit groaznic scaderea recoltelor care le asigurau hrana. Foametea a lovit cumplit populatia deja saracita. Un milion de oameni au murit, iar alti un milion si-au luat, pur si simplu, lumea in cap, parasindu-si tara, unde parea ca nu-i asteapta decat moartea prin infometare.
America le aparea acestor deznadajduiti ca un liman, un loc in care ar fi putut sa gaseasca un trai mai bun. Asa incat intr-acolo s-au indreptat cei mai multi dintre irlandezii plecati de acasa. Aproximativ doua tremi s-au dus in SUA si o treime in Canada dar, dintre acestia din urma, multi au parasit Canada dupa cativa ani, mutandu-se si ei in Statele Unite ale Americii si alaturandu-se comunitatilor irlandeze deja instalate in cateva orase aflate in plina dezvoltare, precum Philadephia, Boston, New York si Providence. Treptat, au inceput sa se stabileasca tot mai la vest, din Pittsburg, Chicago si Detroit pana in San Francisco si Los Angeles. Iar din randul comunitatilor de imigranti irlandezi s-au constituit mai intai bandele strazilor – sau bandele de cartier -, iar dintre acestia s-au recrutat, mai tarziu, membrii unor extinse grupari de crima organizata care, impreuna, au alcatuit asa-numita mafie irlandeza. (Un numar mai mic de irlandezi a ales Australia spre a-si incerca norocul, drept care si acolo exista, mai ales in orasul Melbourne, o istorie si o traditie a mafiei irlandeze. Membrii acesteia sunt infiltrati in mai multe sindicate, pe care le controleaza intr-o masura mai mare sau mai mica. Se banuieste ca ar fi fost implicati si intr-o serie de omoruri care au avut drept victime peste 30 de membri si asociati ai unor grupari de crima organizata, intre anii 1998 si 2009. Dar sa nu anticipam.)
Viata irlandezilor in SUA era, cel mai adesea, precara. Erau supusi discriminarii – mai ales din motive religioase, cei mai multi dintre ei fiind catolici, in vreme ce populatia majoritara era protestanta. Dar, mai grav, aveau, cum am spune azi, o “imagine proasta”, fiind considerati violenti, alcoolici, nedemni de incredere si inclinati spre tot felul de faradelegi. Unul dintre stereotipurile cele mai frecvent asociate cu irlandezii era apartenenta lor la bandele de strada, alcatuite din derbedei batausi, lipsiti de orice bruma de comportament civilizat. Ca asemenea bande si asemenea infractori au existat , e neindoielnic; inca de la inceputul secolului al XIX-lea, in orasele unde existau comunitati irlandeze, s-au constituit grupuri de barbati de aceasta origine. Asa cum se intampla si azi cu bandele de cartier, aceste grupari erau rivale, fiecare cautand sa obtina un avantaj asupra celorlalte, sa capete un statut superior, iar rivalitatea degenera, in cele din urma, in conflicte, alimentate de factorii psihologici inerenti vietii pe care o duceau acesti oameni. Traind cel mai adesea in mahalale, ducand o viata mizera, care starnea resentimentele si stimula agresivitatea, gasindu-si adesea refugiul in alcool, irlandezii din America aveau toate sansele sa dea nastere unui asemenea fenomen. Iar aceste bande de cartier au stat la originea “mafiei” irlandeze.
Bandele irlandeze isi obtineau veniturile ocupandu-se de tot soiul de afaceri ilegale, dirijand retele de jocuri de noroc, prostitutie, baruri, case de pariuri. Una dintre specialitatile lor recunoscute era “aranjarea” curselor de cai. Unul dintre primii asemenea afaceristi a fost James “Old Smoke” Morissey, o foarte bizara figura a istoriei americane, un personaj incredibil, care s-a ridicat de la statutul de emigrant sarantoc si analfabet pana la cel de reprezentat in Congresul si in Senatul Statelor Unite ale Americii, in buna parte datorita caracterului sau darz si duritatii capatate ca urmare a vietii grele pe care a dus-o in tinerete. El si-a castigat notorietatea boxand, fiind unul dintre primii si cei mai cunoscuti eroi ai ringului in SUA; in acelasi timp, insa, a fost implicat in tot felul de afaceri cu pariuri sportive, iar unii spun ca ar fi patronat si niste case de toleranta. Asta se intampla in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
James “Old Smoke” Morissey
In anii 1860 si 1880, in SUA au sosit valuri masive de imigranti evrei si italieni. Acestia aveau aceleasi probleme ca si imigrantii irlandezi: erau saraci, inaspriti de viata grea, dispretuiti de populatia autohtona protestanta, discriminati si plini de ura si frustrarea pe care o astfel de viata le sadeste in oameni. Si fenomenul s-a repetat: dupa cateva decenii, mafia irlandeza si-a vazut pozitia dominatoare amenintata de mai nou constituitele mafii evreiasca si italiana. Razboiul dintre ele s-a intetit la inceputul secolului XX si a ajuns la apogeu in perioada prohibitiei (1919 – 1933). Ca si alti emigranti, irlandezii au vazut in prohibitie un prilej de afaceri si de imbogatire. Dar era vorba de o lume dura, in care fiecare trebuia sa-si faca loc cu pumnii si cu gloantele. Pentru a ajunge sa faci afaceri rentabile cu spirtoase – afaceri ilegale – trebuia sa fii capabil sa te aperi de cei care voiau sa-ti deturneze transporturile si sa-ti fure marfa si, cum pentru cei inclinati spre violenta cea mai buna aparare este atacul, bandele incercau care mai de care sa-si sterpeleasca unele altora incarcaturile de alcool transportate clandestin.
Irlandezii s-au impus repede in acest brutal “mediu de afaceri”, caci trecutul violent al bandelor de imigranti irladezi pregatise deja o adevarata traditie a violentei in randurile lor. Asa ca gangsterii irlandezi au devenit jucatori temuti in lumea intunecata a afacerilor interlope. La Chicago, orasul devenit simbol al gangsterismului in anii prohibitiei, numeroase grupari irlandeze s-au implicat in comertul clandestin cu bautura, rivalizand atat intre ele, cat si cu gangsterii italieni, ca Al Capone si banda sa Chicago Outfit, rivalitatea comerciala degenerand in confruntari pline de impuscaturi, sange si morti.
In primii ani ai secolului XX, mai multe bande irlandeze din New York au incercat sa tina piept puterii crescande a gangsterilor de origine italiana, asociindu-se intr-o grupare numita White Hand Gang. Initial, metoda a functionat cu succes, tinandu-i la respect pe rivalii italieni. Dar, curand, pe la mijlocul anilor 1920, alianta irlandeza s-a destramat si gangsterii italieni au dobandit suprematia in lumea interlopa new-yorkeza. Iar distrugerea aliantei a pornit chiar din interior, pentru ca, pe langa conflictele cu gangsterii evrei si italieni, mafia irlandeza era macinata adesea de razboaie interne. Bandele se luptau intre ele si acest lucru le-a slabit considerabil puterea si le-a grabit declinul.
cest fenomen nu a fost specific doar primelor decenii ale secolului XX: in Boston, oras in care mafia irlandeza are o istorie lunga si bine documentata, s-a desfasurat, in anii 1960, un sangeros razboi intre doua grupari rivale: Charlestown Mob, condusa de fratii McLaughlin, si Winter Hill Gang, carmuita de James “Buddy” McLean. De data aceasta conflictul ar fi izbucnit, se spune, nu din cauza unei rivalitati de ordin economic, ci din pricina unei povesti cu femei: unul dintre fratii McLaughlin ar fi incercat sa-i fure iubita unui asociat al bandei Winter Hill. Razboiul s-a soldat cu mai multi morti si cu disparitia bandei Charlestown Mob.
Intre 1966 si 1977, New York a fost teatrul unui razboi pentru suprematie intre Michael Spillane si James Coonan, fiecare dorind sa capete controlul asupra gruparii The Westies. Conflictul s-a complicat prin implicarea a doua organizatii mafiote italiene, clanurile Gambino si Genovese, incheindu-se, in cele din urma, dupa infruntari soldate cu mai multi morti, printr-o intelegere intre grupuri, prevazandu-se si niste clauze financiare care sa multumeasca pe toata lumea si sa puna capat luptelor.
Daca,timp de un secol, mafia irlandeza din America purtase stigmatul originii sale si inclusese mai ales oameni din clasele inferioare ale societatii – urmasi ai imigrantilor saraci si agresivi care formasera bandele de cartier in secolul al XIX-lea – in schimb, in anii 1950 si 1960, americanii de origine irlandeza au inceput sa se inalte treptat. Au trecut, in marea lor majoritate, la afaceri legale; un mare numar dintre ei au facut studii universitare. Odata cu cresterea nivelului intelectual si social al minoritatii irlandeze si cu scaderea infractionalitatii in randurile sale, imaginea ei s-a imbunatatit considerabil. O contributie la acesta ameliorare a avut-o, probabil, si alegerea ca presedinte (in 1960) a lui John Fitzgerald Kennedy, mandru de originea sa irlandeza si a carui popularitate s-a rasfrant in mod pozitiv asupra grupului etnic din care facea parte.
Tatuaj tipic al gangsterilor irlandezi:
Cum se prezinta mafia irlandeza in a doua jumatate a secolului XX si in primii ani ai secolului XXI? Reputatia ei de violenta si cruzime a palit mult. Totusi, au mai fost asociate cu ea cateva scandaluri (destul de rasunatoare, e drept) si cateva personaje devenite aproape legende. Unul dintre aceste scandaluri are in centru figura lui James Joseph Bulger, zis Whitey Bulger (n. 1929), american de origine irlandeza, presupus cap al gruparii Winter Hill Gang si care se afla pe lista celor 10 oameni pe care FBI ii cauta cu cea mai mare inversunare. Bulger este acuzat de o gramada de infractiuni, printre care omor, talharie, spalare de bani si trafic de droguri. Afacerea a implicat si un scandal de coruptie, acesta fiind motivul penteru care cazul a facut atata valva: Bulger a reusit, in anii 1990, sa scape de toate incercarile FBI-ul de a-l captura, gratie informatiilor pe care i le-a furnizat chiar un membru al FBI, agentul John Connolly. Timp de ani de zile, acesta a transmis membrilor bandei Winter Hill informatii confidentiale privind intentiile si actiunile FBI cu privire la ei.
John Connolly a fost, la randul lui, acuzat de complicitate la numeroase fapte savarsite de Bulger si, in urma condamnarilor primite (ultima la 15 ianuarie 2009 – la 40 ani de inchisoare) urmeaza, dupa toate probabilitatile, sa-si petreaca tot restul vietii in detentie. Intre timp, Whitey Bulger este in continuare cautat de FBI, care a anuntat ca ofera o recompensa de 2 milioane USD (!) pentru informatii care sa duca la capturarea lui. Cea mai recenta stire sigura, care ii confirma prezenta la Londra, dateaza din 2002. De atunci, nu s-a mai primit nici o informatie certa.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , , ,

Mafia Rusa – Uniunea Sovietica a Nelegiutilor


Fratia ticalosilor de dupa Cortina de Fier inspira frica si groaza prin simpla definitie. Reputatia ei este cladita pe munti de cadavre torturate. Puterea de care dispune este incredibila. Influenta sa atinge cele mai inalte varfuri din politica mondiala. Nu exista crima sau nelegiuire pe care soldatii sai rosii sa nu o fi dus-o in pragul perfectiunii malefice. Mai vicleana decat Comunismul, mai cruda decat KGB-ul, mai lacoma decat Globalizarea, mafia rusa este astazi mai puternica decat oricand. A supravietuit tuturor oranduirilor sociale manata de setea oarba de putere, dublata de o ferocitate devenita proverbiala in zilele noastre.
Viitor de aur Mafia noastra are!
Gruparile crimei organizade de dincolo de Cortina de Fier au in spate o istorie, traditie si motivatii cumva diferite de celelalte mafii care imparatesc peste Universul infractional international. Termenul in sine este cunoscut de populatia rusa sub denumirile deja consecrate de Russkaya mafiya, Krasnaya mafiya (Mafia Rosie) sau Bratva (Fratia). Crima organizata in Rusia si republicile adiacente fostului colos sovietic au o existenta pierduta prin perioada in care imensul spatiu din Eurasia era populat de tari, nobili, negustori si omniprezentii mujici. In acest taram vast, intre stepe si paduri nesfarsite strabatute de drumuri de tara, in sate saracacioase si risipite in nesfarsitul departarilor, in targuri si orasele animate de setea de viata a spiritului rus, in tot acest ansamblu aparent bucolic aveau sa incolteasca germenii otravitori ai celei mai temute organizatii criminale din lume. O incursiune in istoria si secretele mafiotilor rusi este asemanatoare cu nimic alceva decat cu o coborare in Iad. Un Iad rosu, lacom si salbatic unde raketii si mafiotii se poarta aidoma celor mai inspaimantatori demoni. Mafia rusa se internationalizeaza cu pasi repezi lasand in urma chiar si mult discutata Globalizare. Ceea ce a inceput pe timpul tarilor ca un fenomen infractional local, astazi isi proclama puterea peste lumea interlopa din Statele Unite, Marea Britanie, Israel, Uniunea Europeana, Balcani, Africa de Sud…
Ar fi o greseala sa credem ca toti soldatii acestei temute organizatii criminale sunt de etnie rusa, printre membri marcanti din conducerea organizatiilor criminale ruse intalnindu-se multi evrei, baltici, ceceni, georgieni sau armeni. Cat despre domeniul activitatilor in care se implica mafia de dincolo de U.E., ei bine, nu exista activitate sau afacere legala sau nu care sa nu fi fost vizata de cruntii soldati din fratiile ruse. Incepand cu traficul de armament, carne vie sau droguri, domenii unde stapanii racketilor sunt lideri mondiali si continuand cu escrocari, camata, asasinate la comanda, mita, coruperea oficialitatilor, pornografie infantila pe Internet, santaje, fraude pe Internet, furt de identitate, uzurpare de calitati oficiale, rapiri de persoane, trafic ilegal de materiale radioactive, furt de petrol si gaze naturale, spionaj, furturi de masini si bijuterii de lux, prostitutie, intimidarea martorilor, violuri la comanda si culminand chiar cu acte tipice de terorism, nimic nu le-a scapat acestor demoni rosii. Fapt ce l-a facut pana si pe faimosul Alexander Soljenitin sa declare trist intr-una dintre memoriile sale ca “Maica Rusie a inceput sa nasca fii ticalosi”…
Vor V Zakone – Legea Talharilor
Spre surprinderea celor care credeau ca Mafia Rusa e un fenomen aparut dupa 1990 – momentul destramarii Uniunii Sovietice, originile crimei organizate ruse coboara pana in vremea Rusiei Imperiale si implicit a dinastiilor de tari. Inca de pe atunci drojdia si scursoarea societatii care parazita targurile si orasele Maicii Rusia s-a constituit intr-o grupare de sine statatoare cu legi si cutume proprii, hotarata sa duca la perfectiune traiul aflat in umbra legii, moralei si respectului fata de semeni. Asa s-a nascut Vor V Zakone, adica Fratia si Legea Talharilor, o grupare obscura unde s-au unit toti hotii, criminalii, talharii si escrocii din Rusia. In acest adevarat sindicat al borfasilor, membrii se simteau ocrotiti de raidurile politiei, organizati si bine pregatiti pentru infama lor “meserie”. Oricat de incredibil ar parea, in randurile Vor V Zakone functionau adevarate “scoli profesionale” unde tinerii ciraci erau invatati pas cu pas “arta” jafului, a talhariei, furtului, inselarii, escrocarii, totul culminand cu specializarea in omorurile la comanda…
uterea lor a ajuns la apogeu in vremurile tulburi ale Revolutiei Bolsevice din 1917 cand, pe fondul anarhiei generale care devasta tara, bande inarmate de hoti terorizau populatia. Puterea si influenta lor crestea continuu pana cand au ajuns un factor hotarator in noua societate cladita prin crima de comunisti. Fenomenul a ramas cunoscut in istoria criminologiei ruse sub numele de Vorovskoy Mir ( Lumea Hotilor). In fata tavalugului bolsevic, lumea paralela a talharilor nu s-a intimidat deloc. Ba din contra, multi membri ai Fratiei Hotilor s-au inscris cu frenezie in randurile noului Partid Comunist si activand mai apoi drept vajnici tovarasi comisari in randurile noii oranduiri sovietice. Dupa cum spunea cu tristete un celebru istoric, “S-au intalnit cei mai mari criminali cu cei mai ticalosi hoti. Impreuna au cladit Comunismul si au slefuit Omul Nou…”
Dupa ce ordinea de stat si cea sociala au fost stabilite in Uniunea Sovietica, dupa anul 1921, NKVD-ul a distrus aproape in totalitate structurile si filialele Vor V Zakone. In ciuda tuturor eforturilor, Monstrul Rosu nu a reusit, insa, sa zdrobeasca Hidra Infractionala. Vor V Zakone a prosperat in Gulagurile staliniste, revenind la viata mai puternica decat fusese anterior acestui moment. Fratia hotilor continuase sa existe sub forma unei societati secrete al carei scop principal devenise la un moment dat acela de intrajutorare mutuala in randul prizonierilor si puscariasilor din lagare si inchisori. Membrii sai adoptasera un sistem de reguli interne in care se detasa ideea de supunere completa in fata legilor nescrise ale vietii de borfas, incluzand aici adoptarea infractionalitatii ca mod de viata si respingerea muncii cinstite sau amestecul in activitati cu iz politic. Orice membru al Vor-ului cazut la inchisoare refuza din start orice activitate sau munca in folosul comunitatii dupa cum poruncea una dintre legile Fratiei. Dupa caderea Uniunii Sovietice, Vory-ii si-au asumat postul de lideri in cadrul tutror gruparilor de crima organizata care cresteau ca ciupercile dupa ploaie in Rusia lui Eltin.
Tulpina mama a vechii Vor V Zakone, alimentata de apele capitalismului salbatic in care se afunda Rusia, avea sa ajunga la apogeu. Puterea delegatilor sai era atat de mare incat acestie mediau conflictele si reglarile de conturi intre diversele mafii rusesti locale. Codul lor era temut si respectat de oricine, fie el membru in Fratie, politician sau simplu cetatean. Orice incalcare a codului ducea la pedepse crude care se concretizau intotdeauna in mutilari sau in cazurile mai serioase, torturi care se sfarseau cu viata nefericitei victime.
Borfasi, veterani de razboi, racketi si politicieni:
In timpul perioadei cand a imparatit Leonid Brejnev, economia sovietica se afla in cadere libera. Colosul rosu se afla la apogeul Razboiului Rece cu S.U.A. Toate resursele si banii poporului se transformau in rachete, tancuri si toata gama de tehnologii militare menita sa le asigure sovieticilor suprematia in decursul absurdei Curse a Inarmarilor. In tot acest timp, sectoarele Agriculturii, Alimentatiei, Serviciilor Sociale si Transporturilor erau vaduvite de la buget. Populatia sovietelor saracea, foamea si rationalizarea alimentelor isi facusera aparitia in viata cetatenilor sovietici. Noua situatie nu putea sa fie mai buna pentru lumea interlopa. Piata neagra inflorea. La fel si comertul “pe sub mana” cu “blugii” occidentali, cafeaua, produsele electronice si electrocasnice, fructele exotice, alimetele de prima importanta si multe alte produse necesare unui trai decent. Fratia Vor se dezvolta cu voiosie, specula si comertul ilicit fiind cuvintele de ordine ale zilei. Desi erau demonizati de autoritatile sovietice care-i prezentau claselor de pionieri drept niste sobolani care rod bunastarea poporului, desi Militia-i vana pe unde-i prindea, multi fiind ulteriori executati in cadrul Tribunalelor Poporului, numarul lor nu scadea deloc, multi tineri rusi vazand in ei niste haiduci moderni si trendy care erau cumva o pata de culoare in lumea cenusie si plata a Comunismului.
Dupa caderea Cortinei de Fier, Mafia Rusa s-a emancipat cu o viteza fulgeratoare. In scurt timp, liderii sai au stabilit contacte de colaborare cu triadele chinezesti, mafia siciliana si cartelurile sud-americane exportatoare de droguri. Sub presedintele Boris Eltin, multi lideri mafioti si-au indreptat atentia spre lumea politicii, convinsi fiind de avantajele unui post de parlamentar sau consilier presidential. Se detaseaza in acesta directie figura lui Vladimir Podaev care a fost numit de Eltin in functia de…membru al Comisiei pentru Drepturile Omului, cu toate ca Podaev avea trei condamnari anterioare, una pentru crima, alta pentru jaf si ultima pentru viol in grup. Dupa anii ’90, Vor-ul a inceput sa recruteze in randurile sale o serie de tineri educati, proaspeti absolventi ai prestigioselor universitati si institute de cercetare ruse. Noii membri din “Divizia Creierelor” au fost trimisi in lupta cu misiunea clara de a crea legaturi cu marii afaceristi si lumea politica. Pe de alta parte, disperati de saracia abrutizanta si lipsa oricarui orizont viabil care au urmat destramarii U.R.S.S.-ului, multi functionari din guvernarile anterioare s-au orientat spre randurile crimei organizate. Langa ei s-au “inrolat” drept ucigasi platiti sau bodyguarzi ai noilor sefi de filiale mafiote, un numar mare deveterani de razboi din perioada conflictelor armate din Afganistan, Transnistria, Cecenia.
Cresterea nivelului coruptiei nu a facut decat sa alimenteze puterea noilor mafioti. Inainte de caderea Cortinei de Fier, multi etnici evrei cu cetatenie rusa au fost lasati sa imigreze in noul stat Israel. Atenti la aceasta portita de scapare din Paradisul Sovietelor, multi membri ai Fratiilor Vor si-au falsificat documentele pretinzand ca sunt evrei oprimati de comunism. Inarmati cu pasapoarte israeliene si avandu-i alaturi pe mafiotii de etnie evreiasca care au profitat primii de libera “evadarea”oficiala spre “Tara Sfanta”, Fratii s-au aglomerat spre Israel, loc de unde si-au lansat caracatita in intreaga lume, anticipand parca caderea comunismului si nevoia de “noi avanposturi infractionale”.
O parte a capetelor si tentaculelor…
Astazi, in subordinea gruparii mama a Vor-ului se afla o serie de bande criminale care isi impart influenta atat in Rusia cat si in lumea intreaga. In fruntea lor troneaza niste personaje atat de sinistre care l-ar face pe celebrul Don Corleone sa para un Ghandi comparativ cu acesti lideri ai lumii interlope. Sa-i cunoastem indeaproape :
Solntseva Bratva – A fost si a ramas in linii mari, cel mai puternic nucleu al crimei organizate din lumea intreaga.
Dolgoprudnenskaia – Este o organizatie mafiota pur ruseasca, care isi etaleaza cu madrie titlul de una dintre cele mai mari grupari mafiote care activeaza in Moscova, numele sau derivand de la Dolgoprudnii, unul dintre carteierele rau famate din suburbiile capitalei rusesti. Organizatia a fost fondata in anul 1988 si este inca foarte influenta…
Izmailovskaia Bratva- Deriva, la randul sau, din districtul Izmailovo si este una din cele mai temute mafii din Moscova. Gruparea are filiale puternice si in Tel Aviv, Paris, Toronto, New York si Miami. A fost fondata in anul 1980 sub conducerea lui Oleg Ivanov. Numara in randurile sale circa 300-500 membri activi, fiind divizata in doua “companii” -Izmailovskaia si Golianovskaia. Ambele sectiuni folosesc grade si ierarhii militare in randul membrilor precum si un regulament intern care trebuie respectat cu sfintenie. Gruparea se ocupa in principal cu asasinate la comanda, extorcari si infiltrari in lumea afacerilor.
Tambov Bratva – este o organizatie similara care activeaza insa exclusiv in orasul Sankt Petersburg.
Obshina ( comunitate in lb, rusa) este de fapt o grupare alcatuita in exclusivitate din ceceni. Obshina ete probabil cea mai temuta ramura a Mafiei Ruse, deoarece nu este doar o formidabila organizatie criminala ci si o grupare paramilitara fara rival. Conform unor experti, gruparile criminale cecene au format cea mai de temut mafie in randul minoritatilor din fosta U.R.S.S. Unii membri ai sai au legaturi stranse cu militantii si rebelii ceceni.
Orekhovskaia Bratva – A fost, la randul ei, o grupare din cartierul Orekhovo care a detinut suprematia in Moscova in perioada cuprinsa intre anii 1980-1990.
Familia Apushkin – Acesta grupare mafiota rusa a fost printre primele care si-au creat filiale in afara Rusiei Sovietice. Din anii ’80 pana in prezent stapaneste lumea interlopa din Scandinavia si Franta. Este atat de puternica in Europa Occidentala, incat controleaza insasi piata europeana.
Lux Mafiot:
Mafia rusa are in fruntea sa niste personaje a caror viata reala face sa paleasca orice scenariul al vreunui film hollywoodian despre mafioti. O scurta trecere in revista a acestor “porumbei ai pacii” este mai mult decat edificatoare :
Evsei Agron – Considerat drept primul sef al mafiei ruse din New York, Agron a fost un etnic evreu, membru al Vor-ului inca din copilarie, care folosindu-se de faptul ca era evreu, a reusit sa emigreze in S.U.A. inca din anul 1975 in plin Razboi Rece. Ajuns aici, Agron s-a impus repede in randul comunitatii de evrei rusi din Brighton Beach, New York. S-a facut remarcat prin cruzimea neobisnuita si tendinta de a folosi violenta cu orice ocazie. Printre aliatii sai se numara familia Gambino, foarte puternica si influenta la acea vreme. Evsei Agron a sfarsit ucis in anul 1985, titlul si puterea sa fiind preluate de adjunctul sau Marat Balagula si de fostul sau sofer si bodyguard, evreul Boris Nayfeld.
Marat Balagula – Nascut in Ucraiana, Balagula a fost multa vreme suspecat ca a ordonat asasinarea sefului sau, Evsei Agron. Printre afacerile sale se numara taxa de racket pusa unei coducte de benzina, taxa care i-a adus in scurt timp suma de 1 miliard $. Din acest motiv, Balagula era protejatul familiei de mafioti italieni Lucchese, interesata, de asemenea, de banii proveniti din taxele de racket. Balagula a fost eliberat din inchisorile americane in anul 2004, de atunci nu se mai stie nimic de el.
Victor Bout – Avem de a face aici cu o figura extrem de interesanta, fost maior in cadrul GRU, Traficant international de armament, evadat din mai multe inchisori, fost translator al Armatei Rosii. In prezent este incarcerat in Rusia si asteapta extradarea in Statele Unite. Hollywoodul a facut un film despre viata sa, in rolul principal fiind distribuit actorul Nicholas Cage. Conform expertilor si biografilor, filmul este o copie palida a vietii si activitatii lui Bout.
Monya Elson – Nascut in Chisinau, Republica Moldova, Monya a fost printre cei mai temuti ucigasi profesionisti din randurile Mafiei Ruse. In afara orelor cand asasina la comanda, Monya era innebunit de bijuteriile scumpe. Monya jefuia magazinele de bijuterii din New York, impucandu-i fara mila pe bijutierii care nu se conformau destul de repede ordinelor sale. Om cu multi dusmani in factiunile rivale, Monya Elson a scapat numeroaselor tentative de asasinat. Inca din anul 2005 se afla intr-o inchisoare Americana. Monya a fost si a ramas mana dreapta a mafiotului Vladimir Zilber.
Ludwig “Tarzan” Fainberg -Ludwig (pe numele sau Leonid) s-a nascut in orasul Odessa din Ucraina. La vasta de 3 ani se muta cu familia in orasul Cernauti, unde ramane pana in anul 1972, moment in care emigreaza in Israel cu familia. Se inroleaza in fortele armate israeliene unde nu reuseste sa-si faca totusi o cariera militara. Dezamagit, intra in contact cu vechii sai prieteni rusi care-i incredinteaza misiunea de a intermedia transporturile de droguri dintre Cartelul Medellin si Mafia Rusa. A fost arestat in mai multe randuri, fiind extradat in Israel. In prezent traieste liber in Canada alaturi de sotia si fiica sa.
Viaceslav “Yaponcik” Ivankov – “Japonezul” caci asa se traduce Yaponcik din lb. rusa, este cel mai puternic membru Vor V Zakone care a activat in Statele Unite. Porecla si-o datoreaza atat staturii sale mici cat si interesului avid in ceea ce priveste Artele Martiale. Nascut in Gruzia din parinti rusi, a crescut pe strazile Moscovei formand o banda care se folosea de acte false de militieni pentru a intra in casele oamenilor si a-i jefui. Dupa ce ispaseste 14 ani de inchisoare este eliberat in anul 1991. Imediat se indreapta spre Statele Unite unde organizeaza o celula Vor V Zakone. Este arestat de F.B.I care il acuza de extorcarea a milioane de dolari din partea oamenilor de afaceri onesti de nationalitate rusa. In inchisoare acuza cu tupeu autoritatile americane ca au inventat deliberat mitul mafiei ruse cu unicul scop de a-si justifica salariile si activitatea. Gura sa mare l-a dus doar la necazuri, declarand in continuare ca el nu este capul Mafiei Ruse, ci F.S.B.-ul (Serviciile Secrete Ruse)… In anul 2004 este deportat in Rusia. Japaonezul nu se lasa, impuscand doi nationalisti turci in decursul unei discutii furtunoase dintr-un luxos restaurant moscovit. Curios, juriul nu il gaseste vinovat… singurul martor, un politist, declarand ca nu il vazuse in viata sa pe Yaponcik. Larisa Klinskaia, experta in studiul gruparilor infractionale ruse, aminteste in cartile sale ca Yaponcik este autoritatea finala in sistemul penitenciarelor, oricine cade dupa gratii traieste sau moare doar din voia sa. Pe data de 28 iulie 2009, Japonezul scapa cu viata in urma unei incercari nereusite de asasinat…
Semion Moghilevici – Acesta este omul considerat de F.B.I. ca fiind adevaratul sef suprem al Mafiei Ruse. Moghilevici s-a nascut intr-o familie din Kiev, extrem de inteligent, la varsta de 22 ani termina Universitatea din Lvov cu noata maxima din stiintele economice. Spre disperarea familiei sale care-i prevedea un viitor departe de crima organizata, Semion abandoneaza o posibila cariera universitara si intra in randurile bandei Liubertskaia din Moscova. Profitand de zecile de mii de cetateni rusi si etnici evrei care emigrau in anii ’80 in Israel, Moghilevici ajunge la randul sau in Tel Aviv. In prima sa mare escrocherie, fura banii tuturor emigrantilor evrei proaspat sositi in Israel. Le promite acestora ca le va vinde obiectele de arta valoroase, cu banii obtinuti urmand sa le cumpere, case, mobile sau bunuri casnice. Evident, emigrantii pagubiti nu vad niciun ban, Moghilev fugind cu banii in Europa. Suma stransa a fost folosita la investitii in piata neagra si alte activitati infractionale. In anul 1990, Moghilev era deja milionar. Se muta in Israel odata cu locotenentii sai. In 1998 spala bani in cateva banci americane reusind sa scoata un profit uluitor de 10 miliarde $. A fost arestat in Moscova in ianuarie 2008 pentru evaziune fiscala, cu toate acestea a fost eliberat pe cautiune pe data de 24 iulie 2009…

Tatuaje si coduri ale onoarei
Pentru un neinitiat, tatuajele mafiotilor rusi par o inlantuire fara noima unde troneaza de-a valma biserici, diavoli, capete de lupi, fetite, cruci, portrete, stele, panze de paianjen, galoane militare si multe alte astfel de simboluri. Cel mai pregnant simbol este cel al unei biserici sau manastiri tatuata pe piept, umeri sau spate. Doar ocnasii imbatraniti in rele au dreptul sa se tatueze astfel. Numarul de turnuri al bisericii semnifica de cate ori a fost inchis mandrul purtator al tatuajului. Sub biserica este deseori trecut citatul “Biserica este casa lui Dumnezeu iar inchisoarea este casa criminalilor”. Mafiotul care are tatuat un pirat a fost mai mult ca sigur un “soldat” care a comis un jaf armat sau a incalcat articolul 167 din Codul Penal Rus. Cel care are tatuat un craniu este un ucigas. La fel cum cel care are panza de paianjen pe umar nu este altceva decat un dispretuit dependent de droguri. Cei care au stele sau galoane militare pe umeri se bucura de un respect nelimitat. Acestia sunt “capitanii”, cei care au trait in demnitate si onoare conform codului Vor V Zakone. Cei care au stele tatuate pe genunchi asteapta sa fie promovati capitani. Un “capitan” nu poate fi umilit sau pus sa stea in genunchi de nimeni. Inconstientul care o face nu traieste mai mult de 3 zile, conform codului nescris al ocnasilor rusi. Cel care are un trandafir pe piept este un membru marcant al Mafiei Ruse – nu trebuie jignit sau suparat de niciun alt detinut…
Cei care poarta tatuaje false sau neconforme rangului lor sfarsesc in urma unei morti lente si agonizante. Nimeni nu se joaca sau braveaza cu simbolurile Vor-ului…Tatuajele pe crestetul capului sunt aplicate cu forta si au scopul de dublu de a-l umili pe posesor si a-i avertiza pe ceilalti detinuti in privinta sa. Homosexualii, cei care au abuzat copii sau au colaborat cu gardienii sunt intotdeauna pasibili de un tatuaj fortat aplicat pe cap sau frunte. Ghinionistul mai trebuie sa si plateasca eforturile celui care l-a tatuat…
Alexandr Gurov, un expert criminalist rus specializat pe studiul fratiei Vor: “Spre deosebire de Cosa Nostra, Vor-ul are reguli mai putine dar mult mai severe. Niciun membru al Fratiei nu trebuie sa aiba legaturi cu lumea oficiala. Aceasta inseamna ca nu are voie sa serveasca in armata sau politie, nu are voie sa se casatoareasca si trebuie sa aiba ani buni de puscarie in pedigree inainte a de fi primit in randurile Vor-ului”. Etnia sau nationalitatea noului membru nu au nicio importanta, multi membrii ai Vor-ului fiind ucraineni, ceceni, armeni, georgieni, azeri sau baltici.
Conform codului Vor, un frate trebuie sa :
Uite toate legaturile si contactele cu rudele sale mama, tata, frati, surori etc…
Nu i se permite sa aiba propria familie. Fara sotie, fara copii. Cu toate acestea, are voie sa aiba cate amante doreste.
Niciodata, sub niciun fel de circumstanta nu trebuie sa munceasca cinstit. Mai bine sa moara de foame decat sa munceasca. Abuzurile sexuale asupra copiilor sunt aspru pedepsite de Frati, mult mai aspru decat legea statului.
Traficul de arme si droguri sunt si ele considerate o forma de comert, prin urmare sunt incompatibile cu statutul de Vor.
Trebuie sa-si ajute fratii prin orice mijloace. Suport material sau moral
Trebuie sa tina secrete informatiile despre complici sau ascunzatori, case conspirative sau apartamente sigure, locuri de intalnire sau depozite de arme si bani.
In situatii dificile nu trebuie sa ia asupra sa faptele altui Vor deoarece il va obliga pe acesta sa-i cumpere timpul petrecut in inchisoare.
In cazul unui conflict cu un alt Vor, nu trebuie sa-si faca dreptate singur ci sa convoace un consiliu al Fratiei.
La astfel de consilii prezenta este obligatorie.
Ofensa unui Vor se spala cu sange.
Nu trebuie sa dea semne de slabiciune daca trebuie sa pedepseasca un alt Vor la ordinele consiliului.
Nu trebuie sa joace jocuri de noroc daca nu are bani sa acopere pierderile.
Nu trebuie sa aiba nici o legatura sau conexiune cu autoritatile.
Trebuie sa-i invete pe incepatori tainele “meseriei”
Nu trebuie sa bea alcool pana isi intuneca ratiunea si judecata
Trebuie sa fie informat in privinta rangului celorlalti Frati.
Nu trebuie sa primeasca in maini arme din partea autoritatilor. Nu trebuie sa serveasca in armata, politie sau trupele speciale.
Este obligat sa-si duca la capat orice promisiune in fata celorlalti Frati.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , ,

Top 10 filme cu Mafia in rolul principal


In imaginarul colectiv, Mafia s-a impus mai degraba gratie Hollywood-ului, imensa masina de creat vise si eroi (si miliarde de dolari), decat anchetelor de investigatie din presa care sa de-a seama de profilul real al crimei organizate. In industria de entertainment, estetica si fascinatia uratului au functionat ireprosabil, iar mare parte a celor mai bune filme realizate vreodata au Mafia in rolul principal. Hai sa vedem care sunt acestea si sa descoperim povestea adevarata din spatele lor.
In imaginarul colectiv, Mafia s-a impus mai degraba gratie Hollywood-ului, imensa masina de creat vise si eroi (si miliarde de dolari), decat anchetelor de investigatie din presa care sa de-a seama de profilul real al crimei organizate. In industria de entertainment, estetica si fascinatia uratului au functionat ireprosabil, iar mare parte a celor mai bune filme realizate vreodata au Mafia in rolul principal. Hai sa vedem care sunt acestea si sa descoperim povestea adevarata din spatele lor.
10.) American Gangster (2007)
Regia: Ridley Scott
Distributie: Denzel Washington, Russel Crowe, John Ortiz
Sinopsis: In 1968, dupa moartea bossului mafiei negre din Harlem, Ellsworth Raymond “Bumpy” Johnson, fostul sofer si om de incredere al acestuia, Frank Lucas (Washington), ii preia afacerile si devine cel mai mare distribuitor de heroina din SUA, gratie unei ingenioase filiere care traficheaza droguri din Vietnam, prin intermediul avioanelor US Army implicate in razboi, si din Thailanda, direct de la surse, fara intermediari. Richie Roberts (Crowe), un detectiv fara scupule, reuseste in cele din urma sa darame imperiul lui Lucas.
Povestea adevarata: Sterling Johnson, procurorul specialist in narcotice care a participat la arestarea si procesul lui Lucas, descrie filmul ca fiind “1% realitate si 99% Hollywood”, adaugand ca adevaratul Lucas era un tip extrem de violent, vicios si fara valori – exact opusul portretului realizat de Washington. Frank Lucas si-a desfasurat afacerile numai prin intermediul familiei (toti fratii si verii sai au fost implicati in traficul de droguri) si a avut numeroase conexiuni cu mafia siciliana si mexicana. A castigat aproximativ 60 de milioane de dolari, pe care i-a investit in cladiri si proprietati. A fost arestat in 1975; initial, a fost condamnat la inchisoare pe viata, dar pentru ca a colaborat cu F.B.I.-ul, a intrat in Programul de protectie a martorilor si a facut doar 5 ani de carcera.
In dreapta, adevaratul Richie Roberts si Russel Crowe; in stanga Frank Lucas
9.) Goodfellas (1990)
Regia: Martin Scorsese
Distributie: Ray Liotta, Robert de Niro, Joe Pesci
Sinopsis: Filmul este o cronica a mafiei new yorkeze din anii ’60 – ’70, spusa din perspectiva a trei gangsteri, prieteni din copilarie – Henry Hill (Liotta), Jimmy Conway (de Niro) si Tommy DeVito (Pesci), care urca treptat in ierarhia crimei organizate, prin crime, jafuri si trafic de droguri. In cele din urma, dupa 30 de ani petrecuti in Mafie, Hill devine informator F.B.I. si intra in Programul de protectie a martorilor.
Povestea adevarata: Goodfellas este bazat pe cartea Wiseguy a reporterului de investigatii Nicholas Pillegi, care descrie fidel viata mafiotului de origine irlandeza Henry Hill. In realitate, prietenii lui Hill au fost Jimmy “The Gent” Burke, autor al celebrului jaf Lufthansa (6 mil. dolari – cel mai mare jaf la momentul comiterii, 1978, din istoria SUA) si Thomas Anthony “Two-Gun Tommy” DeSimone (un asasin sadic care ucidea cu predilectie mafioti adversari din familia Gambino). Toti trei au fost doar asociati ai familiei Lucchese (din pricina originilor irlandeze, Hill si Burke nici nu ar fi putut fi facuti vreodata mafioti cu drepturi depline). DeSimone era o bruta de 2 metri (si nu un pispiriu precum Pesci) si a sfarsit ucis de oamenii lui Gotti. Henry Hill spune despre filmul lui Scorsese ca este destul de exact.
Adevaratii Goodfellas: Henry Hill, Jimmy Burke si Thomas DeSimone
8.) Road to Perdition (2002)
Regia: Sam Mendes
Distributie: Tom Hanks, Paul Newman, Jude Law
Sinopsis: In anii ’30, la Chicago, in timpul Marii Crize financiare, Mike Sullivan (Hanks), ucigas in slujba mafiotului irlandez John Rooney (Newman), incearca sa-si salveze baiatul, care este martor involuntar al unei crime comise de Conner, fiul lui Rooney, de razbunarea clanului mafiot care ii ucisese deja sotia si fiul cel mic. Pe urmele lor este trimis un asasin platit, Harlen Maguire (Law). Cei doi scapa, apoi Sullivan isi razbune familia, ucigandu-l pe Rooney si pe toti oamenii sai, dar moare in infruntarea finala cu Maguire.
Povestea adevarata: Filmul se bazeaza pe romanul de benzi desenate cu acelasi nume, care, la randul sau, s-a inspirat din seria manga japoneza din anii ’80 “Lupul singuratic si puiul sau”. Cu toate acestea, iconografia benzilor desenate si filmul Road to Perdition reproduc fidel imaginea Chicago-ului din timpul lui Al Capone si modul de viata al mafiei irlandeze din vremea Marii Depresii. Frank Nitti, unul dintre locotenentii lui Capone, care are un rol minor, dar semnificativ atat in BD-uri, cat si in film, este portretizat corect, iar intreagii povesti i se poate gasi un corespondent in realitate. La mijlocul anilor ’30, gangsterul John Patrick Looney din Illinois a intrat in conflict cu unul dintre fostii sai locotenenti, Dan Drost, iar in urma acestei feude, fiul lui Looney, Conner, a fost ucis. Adevaratul Looney a murit in 1947, de tuberculoza, intr-un spital din Texas.
7.) Scarface (1983)
Regia: Brian De Palma
Distributie: Al Pacino, Steven Bauer, Michelle Pfeiffer
Sinopsis: Scarface este povestea unui cubanez, Tony Montana (Pacino), care la inceputul anilor ’80, impreuna cu cel mai bun prieten al sau, Manny Ribera (Bauer), intra in randul crimei organizate din Miami si pune bazele unui imens imperiu al cocainei. Gratie unui simt al afacerilor deosebit, de la un imigrant sarac si infractor marunt, Montana ajunge lordul drogurilor din Miami, o pozitie care-i aduce tot ceea ce a visat vreodata: femei, bani, putere si influenta. Decaderea sa este dramatica si la fel de rapida precum ascensiunea – Montana sfarseste, secerat de gloante, prabusindu-se intr-o piscina, in fata unei statui pe care este inscriptionata deviza “The World Is Yours”.
Povestea adevarata: Filmul-cult din 1983 al lui De Palma este o adaptare a unei pelicule mai vechi, cu acelasi nume, realizata in 1932 de catre Howard Hawks si Richard Rosson, care are la baza povestirea “Scarface” a lui Armitage Trail. In mod surprinzator, personajul central al filmului si nuvelei din anii ’30, Antonio “Tony” Camonte, a fost inspirat nu dupa un cubanez emigrant, traficant de droguri, ci dupa un american cu origini italienesti, un traficant de bauturi fine, gangsterul prin excelenta al Chicago-ului din vremea Prohibitiei, nimeni altul decat Alphonse Gabriel “Al” Capone, a carui porecla era… Scarface. Se pare ca Al Capone a fost si producatorul din umbra al primului film, motiv pentru care imaginea gangsterilor a fost zugravita extrem de pozitiv in pelicula, iar filmul a fost interzis in unele state americane.
6.) Donnie Brasco (1997)
Regia: Mike Newell
Distributie: Johnny Depp, Al Pacino, Michael Madsen
Sinopsis: La sfarsitul anilor ’70, agentul F.B.I. sub acoperire Joe Pistone (Depp) isi ia identitatea de Donnie Brasco, se imprieteneste cu mafiotul de mana a doua Benjamin “Lefty” Ruggiero (Pacino) si se infiltraza in factiunea condusa de Dominick “Sonny Black” Napolitano (Madsen) a clanului mafiot Bonanno (una dintre faimoasele Cinci Familii new york-eze). Desi nu este niciodata ridicat la rangul de asociat (cea mai mica treapta in ierarhia mafiota), Brasco este acceptat de catre membrii Familiei si strange probe din ce in ce mai consistente impotriva lor. Climaxul filmului vine atunci cand Pistone incepe sa-si confunde deghizarea cu adevarata-i identitate.
Povestea adevarata: Joseph Dominick Pistone a fost agent F.B.I. sub acoperire vreme de 6 ani in familia Bonanno, iar filmul din 1997 se bazeaza in mare parte pe cartea in care Pistone isi povesteste traumatizanta experienta, “Donnie Brasco: My Undercover Life in the Mafia”. De altfel, pentru a intra mai bine in rol, Depp s-a consultat de mai multe ori cu Pistone, un tip care umbla permanent deghizat si inarmat – recompensa pusa de Mafie pe capul lui, 500.000 de dolari, este inca in vigoare. Pentru a spori efectul dramatic, pelicula contine totusi numeroase inadvertente – cea mai mare dintre ele fiind eliminarea lui “Lefty”, care in realitate s-a stins de cancer pulmonar, la 64 de ani. Protagonistul real al episodului a fost chiar Sonny Black, care a refuzat sa colaboreze si sa intre in Programul de protectie al martorilor si a stiut exact cand a fost chemat la o intalnire de Ron Filocomo, asociat al familiei Bonanno, ca acesta-i va fi sfarsitul – si-a lasat banii, bijuteriile si ceasul acasa si i-a spus prietenei sale ca nu este suparat pe Pistone, stiind ca acesta si-a facut doar datoria.
Foto sus – adevaratii Brasco/Pistone si “Lefty”, jos – Brasco si Sony Black
5.) Public Enemies (2009)
Regia: Michael Mann
Distributie: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard
Sinopsis: In anii ’30, in timpul Marii Depresii, John Dillinger (Depp), un fost puscarias, se asociaza cu mai multi mafioti si ucigasi afiliati lui Al Capone si porneste cea mai mare serie de jafuri din istoria SUA. Crimele si jafurile asupra bancilor comise de banda lui Dillinger joaca un rol decisiv in transformarea unei minuscule organizatii guvernamentale americane, Biroul de Investigatii, in ceea ce avea sa devina F.B.I. Pe urmele lui Dillinger, Baby Face Nelson si Pretty Boy Floyd, seful Biroului de Investigatii, J. Edgard Hoover, il trimite pe agentul special Melvin Purvis (Bale), care reuseste, in cele din urma, sa-i elimine pe raufacatori
Povestea adevarata: Public Enemies ilustreaza excelent atmosfera oraselor americane din timpul Marii Depresii, dar nu respecta intocmai adevarul istoric in ceea ce-i priveste chiar pe protagonistii principali, Dillinger si Purvis. Povestea de dragoste dintre Dillinger si Billie Frechette, o tema centrala a productiei, a durat in realitate numai 6 luni si nu a fost atat de puternica precum este prezentata in pelicula. Matroana de origine romana, Ana Cumpanas (Asa Sage), nu era o prietena veche de-a lui Dillinger, iar Polly Hamilton, prostituata lui Sage, cu care acesta se duce la film in seara in care este impuscat, a fost chiar iubita lui. In realitate, Dillinger a murit inaintea lui Pretty Boy Floyd si Baby Face Nelson – intregul episod al ambuscadei nocturne de la cabana din padure a fost, de fapt, un fiasco desavarsit, nici un mafiot nu a fost prins. Tocmai de aceea, adevaratul Hoover i-a luat comanda anchetei lui Purvis si i-a trimis pe agentii texani sa-l asiste abia dupa acest episod. In realitate, Purvis nu i-a ucis pe Nelson si pe Floyd, iar Dillinger nu a intrat niciodata in departamentul de politie care-i era dedicat in Chicago.
John Dillinger si Melvin Purvis
4.) The Departed (2006)
Regia: Martin Scorsese
Distributie: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson
Sinopsis: Francis “Frank” Costello (Nicholson), un mare boss mafiot irlandez din Boston, il infiltreaza pe tanarul Colin Sullivan (Damon) in cadrul Politiei de stat din Massachusetts, in acelasi timp in care seful politiei ii da o misiune sub acoperire tanarului absolvent Billy Costigan Jr. (DiCaprio), care se infiltreaza in banda lui Costello. La un momentdat, fiecare dintre cele doua parti realizeaza ca are o “cartita” si incepe o vanatoare pe viata si pe moarte pentru a descoperi tradatorii. Costello moare in urma unei ambuscade chiar de mana lui Sullivan, Costigan este ucis de catre alt politist vandut mafiei, iar Sullivan este demascat si eliminat de catre fostul sef al biroului de misiuni sub acoperire.
Povestea adevarata: The Departed este un remake fidel dupa filmul Infernal Affairs, realizat in 2002 in Hong Kong si care spune fix aceeasi poveste cu o mica exceptie: actiunea are in prim plan Triadele chinezesti si nu mafia irlandeza din Boston. Mafia irlandeza nu a cunoscut niciun Frank Costello, adevaratul Costello fiind italian (Francesco Castiglia) si capul familiei new york-eze Genovesse, multi considerandu-l cel mai influent boss mafiot din istoria SUA. Cu toate acestea, numerosi critici si istorici, printre care si scriitorul american de origine irlandeza Michael Patrick MacDonald, elogiaza The Departed pentru acuratetea cu care descrie cultura mafiota sufocanta din Boston – o “plasa” care cuprinde gangsteri, politicieni, politisti si clerici, dominata de violenta exacerbata si refugiu in heroina.
Adevaratul Frank Costello & afisul Infernal Affairs
3.) The Untouchables (1987)
Regia: Brian De Palma
Distributie: Kevin Costner, Sean Connery, Robert de Niro
Sinopsis: Plasata in anii Prohibitiei, la Chicago, actiunea filmului urmareste eforturile faimosului Eliot Ness (Costner) si a micii sale echipe sale de politisti incoruptibili de a-l prinde pe la fel de celebrul gangster Al Capone (de Niro). Hartuit permanent de oamenii lui Capone, care incearca intai sa-l mituiasca, apoi ii ameninta familia si, in cele din urma, ii ataca direct echipa, ucigandu-i pe Oscar Wallace si Jimmy Malone (Connery), Ness reuseste in cele din urma sa-l aresteze pe marele mafiot.
Povestea adevarata: Desi, in mare, se bazeaza pe cartea autobiografica cu acelasi nume, scrisa de Eliot Ness in 1957, The Untouchables deviaza in numeroase detalii de la adevarul istoric. Eliot Ness nu a avut niciodata o fiica sau copii legitimi (a adoptat un baietel la peste 15 ani dupa evenimentele din film). Echipa sa a fost mult mai extinsa in realitate, fiind formata initial din 40 de oameni, apoi 15, pentru a ramane intr-un final 11. Niciunul dintre acestia nu a fost ucis, dar un prieten de-al lui Ness a fost, se pare, asasinat din ordinul lui Capone. Singurul membru al echipei care are, cat de cat, un corespondent in realitate este Jimmy Malone / Martin Lahart; adevaratul politist irlandez a murit, insa, de batranete. Ucigasul sadic aflat in slujba lui Capone in film, Frank Nitti a fost in realitate mai mult decat un simplu asasin, ajungand chiar cap al Chicago Outfit, sindicatul crimei organizate din Illinois. Nitti nu a fost ucis de Ness, ci s-a sinucis la peste 10 ani de la evenimentele din film.
2.) Gomorra (2008)
Regia: Matteo Garrone
Distributie: Gianfelice Imparato, Nicoló Manta, Carmine Paternoster
Sinopsis: Gomorra este un film-portret, alcatuit din cinci episoade, cu sase personaje principale, care actioneaza in interiorul sau au legatura cu Camorra, extrem de dura mafie napoletana: Don Ciro, un barbat intre doua varste, care face comisioane pentru mafiotii inchisi; Toto, un pusti de 13 ani, care intra intr-o banda de traficanti de droguri; Roberto, un student care din lipsa banilor este nevoit sa lucreze pentru un mafiot implicat in afacerile cu gunoi; Pasquale, un talentat croitor care lucreaza cu o echipa de muncitori chinezi vanati de mafioti; Marco si Ciro, doi adolescenti pasionati de filmele cu mafioti si care viseaza sa ajunga gangsteri, dar ajung in mormant, dupa ce deranjeaza un mafiot autentic.
Povestea adevarata: Filmul respecta intocmai cartea cu acelasi nume a lui Roberto Saviano, un napoletan in varsta de 29 de ani, absolvent de filosofie si jurnalist, care s-a specializat in articole despre Camorra, sangeroasa mafie napoletana. Desi personajele din carte si film sunt fictive, Saviano a descris cu atata acuratete realitatile crude din Napoli incat a deranjat serios numerosi capi mafioti care l-au amenintat cu moartea. Politia italiana i-a oferit escorta permanenta, iar Saviano si politistii care il pazeau urmau sa fie eliminati intr-un atentat, in preajma Craciunului de anul trecut. Cititi pe larg despre cazul Saviano.
Roberto Saviano, jurnalistul care a avut taria sa dezvaluie fara menajamente adevarata fata a Cammorei
1.) The Godfather (1972)
Regia: Francis Ford Copolla
Distributie: Marlon Brando, Al Pacino, Robert Duvall
Sinopsis: The Godfather este o cronica intinsa pe 10 ani care urmareste povestea ascensiunii, decaderii si revenirii familiei Corleone din New York, in vremea in care patriarhul batran al clanului, nasul Don Vito Corleone, isi initiaza tanarul si reticentul fiu, Michael (Al Pacino), in traditiile si luptele mafiote, pregatindu-l pentru a-i prelua puterea. Castigator a 9 premii Oscar, capodopera a cinematografiei, este considerat de numerosi critici si regizori drept cel mai bun film realizat vreodata. The Godfather si cele doua continuari ale sale expun extrem de concis, pana in cele mai mici detalii, viata mafiotilor din marile familii new yorkeze.
Povestea adevarata: Scenariul filmului urmareste romanul cu acelasi nume scris de Mario Puzo in 1969. Puzo este primul scriitor care popularizeaza in Statele Unite concepte-cheie interne ale mafiotilor italieni, necunoscute pana atunci de publicul larg, precum consigliere, caporegime, omerta sau Cosa Nostra. Familia Corleone italo-americana este una fictiva, Corleonesi nu au plecat niciodata din Sicilia, unde incepand cu anii ’60 au dezvoltat unul dintre cele mai mari clanuri mafiote, prin Luciano Leggio, Totò Riina, Bernardo Provenzano si Leoluca Bagarella. Cu toate acestea, parti consistente din romanul lui Puzo si filmul lui Copolla fac trimitere la istoria faimoaselor Cinci Familii new yorkeze, in vreme ce o serie de personaje au corespondenti evidenti in realitate: Johnny Fontane este personificarea celebrului cantaret prieten cu Mafia Frank Sinatra, iar Moe Greene a lui Bugsy Siegel, mafiotul evreu care a transformat practic Las Vegasul in paradisul cazinourilor asa cum il stim astazi. Pentru prima oara in istoria cinematografiei, The Godfather a prezentat o poveste cu gangsteri spusa exclusiv din interiorul Mafiei – intrucat publicul trebuia sa simpatizeze cu familia Corleone, Don Vito si Michael au portretele unor mafioti umanizati, onorabili. Pentru a intari aceasta imagine, desi se stie ca familia Corleone este extrem de bogata, in film este evitata cu subtilitate orice referire la activitatile infractionale care aduceau venituri familiei: trafic de influenta, prostitutie, camatarie, jafuri, trafic de droguri, jocuri de noroc… in schimb, sunt prezentate cu lux de amanunte “pacatele” mafiotilor din familii adverse. Una peste alta, mafiotii adevarati au fost foarte entuziasti vis a vis de Nasul. “Am parasit sala de cinema inmarmurit… parca as fi zburat prin sala. Poate este fictiune, dar pentru mine, atunci, asta era viata noastra. A fost incredibil. Imi aduc aminte ca am discutat cu o multime de tipi, unii dintre ei mafioti cu acte, care au simtit exact acelasi lucru.”, declara intr-un interviu Salvatore Gravano, fostul adjunct al lui John Gotti in cadrul familiei Gambino.
Mario Puzo si romanul sau de capatai
Cat au incasat in cinematografe, in intreaga lume, filmele din acest top?
Gommora: $34,834,540
Scarface: $65,884,703
Goodfellas: $66,836,394
The Untouchables: $106,270,454
Donnie Brasco: $124,909,762
Road to Perdition: $181,001,478
Public Enemies: $189,090,577 (inca ruleaza)
Godfather: $245,066,411
American Gangster: $266,465,037
The Departed: $289,847,354
Ai vazut un film despre Mafie care nu a intrat in acest top, dar crezi ca ar fi meritat sa fie mentionat? Ai alte preferinte? Care este topul filmelor tale despre Mafie? Spune-ti parerea.

 
2 comentarii

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , ,

Traditiile mafiote italiene – legile nescrise ale crimei


Nu incercati sa cautati un manual de instructiuni cu privire la ritualurile mafiote si la cele ale grupurilor criminale. Nu veti gasi. Tot ceea ce veti descoperi sunt cateva franturi ce au scapat unor pentiti (mafioti pocaiti, colaboratori ai politiei) si pe care diferiti autori au incercat sa le exploateze, creand mituri ce poate nu se regasesc defel in realitate. Ca mafiile isi impun propriile coduri si reguli este un adevar de necontestat. Ca fiecare „om de onoare” trebuie sa le respecte cu strictete este iarasi un fapt cunoscut. Dar ceea ce se afla dincolo de acest zid al tacerii mafiote nu poate fi, inca patruns. Vom incerca, insa, sa va prezentam cateva dintre putinele lucruri stiute de catre autoritati, lucruri care ne vorbesc despre o societate cu reguli proprii, distincte fata de cele pe care le respecta cei mai multi dintre noi… legile nescrise ale crimei.
Nu incercati sa cautati un manual de instructiuni cu privire la ritualurile mafiote si la cele ale grupurilor criminale. Nu veti gasi. Tot ceea ce veti descoperi sunt cateva franturi ce au scapat unor pentiti (mafioti pocaiti, colaboratori ai politiei) si pe care diferiti autori au incercat sa le exploateze, creand mituri ce poate nu se regasesc defel in realitate. Ca mafiile isi impun propriile coduri si reguli este un adevar de necontestat. Ca fiecare “om de onoare” trebuie sa le respecte cu strictete este iarasi un fapt cunoscut. Dar ceea ce se afla dincolo de acest zid al tacerii mafiote nu poate fi, inca patruns. Vom incerca, insa, sa va prezentam cateva dintre putinele lucruri stiute de catre autoritati, lucruri care ne vorbesc despre o societate cu reguli proprii, distincte fata de cele pe care le respecta cei mai multi dintre noi… legile nescrise ale crimei.
Omerta – Legea tacerii
“Profesorul de istorie – Elev Pepino, spune-mi cine l-a asasinat pe Iulius Cezar.
Elevul Pepino – Nu stiu nimic, nu am vazut nimic!” – anecdota siciliana.
S-a afirmat, pe buna dreptate, ca puterea Mafiei nu sta nici in armele sale, nici in abilitatea oamenilor sai si nici in deasa retea de complicitati pe are o alimenteaza, ci in respectarea cu sfintenie a legii tacerii. “Chi tace campa” (Cine tace traieste) – este o norma atat de generala incat a devenit tipica pentru grupurile mafiote din intreaga lume. Este de notorietate exemplul mafiotului irlandez, Frank Gusenberg, gasit impuscat in noapte de 14 februarie 1929, si care, cu ultimele puteri, raspunde intrebarilor politiei :”Impuscat? Nimeni nu m-a impuscat, sergentule!”.
Termenul de Omerta este – Cum altfel? – de origine siciliana. Conform lingvistilor italieni, originile sale s-ar afla in latinescul Humilitas – umilinta, devenit cu timpul umirta, apoi omerta. Codul tacerii reprezinta si astazi o forma extrema de loialitate fata de cauza mafiei. Nu este permis sa vorbesti politiei nici macar despre cel mai inversunat inamic al tau, chiar si daca el nu este un mafiot, orice tradare fiind considerata rusinea maxima care se poate abate asupra unui “om de onoare”. Pedeapsa este una singura, moartea, iar cei care intra in Mafie stiu ca nu mai au decat aceasta singura iesire. Din Mafie nu se demisioneaza niciodata, indiferent ce ati vazut in filme.Un mafiot trebuie sa fie, in primul rand, umil. El nu trebuie sa epateze prin reusitele sale financiare si nici printr-un lux exagerat. Vorbim aici, in general, de mafia clasica din Italia si Statele Unite ale Americii. Altfel, ar atrage atentia asupra sa, iar asta inseamna, totusi, o tradare. Atunci cum s-ar putea traduce un proverb cum este acesta? – Cu e surdu, orbu e taci, campa cent’anni ‘mpaci – Cine e surd, orb si mut, va trai sute de ani in pace. Lucrurile au mers pana acolo incat regula omertei a fost impusa inclusiv populatiei care nu avea nimic de a face cu crima organizata. Mafia a stiut sa creeze o psihoza in randul cetatenilor, mai ales in Italia, acolo unde orice martor al unei infractiuni stie ca va fi urmarit si pedepsit pentru simplul fapt de a fi spus politiei ceea ce a vazut.
Initierea si crimele rituale:
“Mafia foloseste simboluri la fel ca vrajitorii anumitor triburi africane si un sistem analog de avertismente gradate” – Norman Lewis, ziarist american.
De abia in anul 1957 a reusit politia italiana sa afle secretul ritualului de initiere al unui mafiot in randul unei organizatii criminale. A fost, cum era de asteptat, marturia unui pentiti, Giuseppe Lupino, arestat la 10 aprilie 1957. Iata ce declara fostul mafiot: “M-au legat la ochi, dandu-mi un obiect arzand, trebuia sa il trec dintr-o mana in alta pentru a nu ma frige. Mi-au spus ca este un ritual sacru, iar apoi mi-au facut o impunsatura in degetul aratator pentru a sangera. In final, m-au pus sa jur: Jur sa nu tradez Familia si sa respect toate ordinele ce-mi vor fi date. Cine tradeaza va muri!”. Cateva zile mai tarziu dupa aceasta confesiune, trupul lui Giuseppe Lupino a fost gasit ciuruit pe un teren viran.
O declaratie asemanatoare face si Giovanni Brusca, temutul asasin din slujba familiei Corleone: “In 1976 am fost invitat la un banchet, undeva la tara. Am fost dus intr-o camera in care mai multi mafioti stateau tacuti in jurul unei mese pe care se aflau un pistol, un cutit si o icoana cu un sfant. M-au intrebat despre daruirea mea si despre opiniile mele cu privire la criminalitate si la crima. Cand s-au convins ca sunt “de incredere”, insusi Toto Riina a venit si mi-a intepat degetul cu un ac. Mi-a lasat sangele sa curga pe icoana, apoi i-a dat foc chiar in palmele mele. In timp ce o plimbam dintr-o mana in alta ca sa nu ma friga, Riina mi-a spus: Daca tradezi Cosa Nostra, carnea ta va arde precum acest sfant”.
Asa cum am mentionat si mai devreme, pedeapsa pentru tradare nu este decat una singura, moartea. Nu exista mila si nici targuieli. Cei care vorbeau sau care aveau de gand sa vorbeasca erau asasinati, iar in gura le era introdus un obiect: o piatra, un peste. De asemenea, cei care vazusera prea multe erau ucisi, iar ochii le erau scosi sau strapunsi. Prin asemenea cadavre exemplare, Mafia a stiut sa creeze o teama colectiva, inradacinand in subconstientul populatiei credinta in invulnerabilitatea si atotputernicia ei. A avut intotdeauna grija ca toata lumea sa stie ce crime ii poarta amprenta si ce crime nu ii apartin. Prin astfel de metode, Mafia a ajuns acolo unde este in prezent, controland peste o treime din finantele mondiale.
Armele:
“Mafia nu loveste decat atunci cand se afla in criza” – judecatorul Giovanni Falcone
Evident ca, in lumea actuala, arsenalul unei grupari de crima organizata nu este limitat decat de avansul tehnologic al industriei de armament. Si asta pentru ca banii pot cumpara orice, de la minuscule arbalete si bate de base-ball la lansatoare de rachete si chiar bombe de mare putere. Exista insa arme asociate, eminamente, mafiei, si discutam aici, in special, de mafiile americana si italiana, acolo unde unde traditia crimei se intinde pe sute sau chiar mii de ani.
Poate cea mai cunoscuta arma a mafiei siciliene este “lupara”, pusca de vanatoare folosita initial la vanarea lupilor. Cu teava retezata, astfel incat sa poate fi ascunsa in haina sau chiar legata de picior, departe de ochii potentialelor victime, lupara se face vinovata de cele mai multe victime din istoria mafiei italiene si chiar a celei italo-americane. Sa nu uitam faptul ca prima victima din randul politiei in razboiul cu mafia siciliana din SUA, seriful David Hennessy, asasinat in octombrie 1890, a cazut sub focurile necrutatoare a mai multor arme de acest gen. Tot de la lupara provine si termenul “lupara bianca”, expresie asociata cu crimele Cosei Nostra, in care cadavrul este facut disparut in mod deliberat. Cele mai multe victime ale luparei nu au mai fost descoperite niciodata. In fapt, abia in secolul XX, autoritatile italiene au reusit sa descopere un veritabil cimitir, ascuns intr-o rapa, in care cadavrele celor ucisi de lupara fusesera acoperite cu var de-a lungul a zeci sau poate chiar sute de ani.
O alta arma asociata, prin traditie, cu mafia esta celebrul Tommy Gun, sau Thompson M1A1. Inventata in anul 1919 de catre John T, Thompson, arma era destinata, paradoxal, trupelor de politie si cadrelor militare. Istoria se scrie, insa, altfel, iar pistolul mitraliera Tommy Gun a devenit faimos in anii Prohibitiei, atunci cand italienii si irlandezii luptau pentru suprematie pe piata neagra a alcoolului. Cu o putere de foc de circa 800-850 de cartuse trase pe minut, Tommy Gun putea reduce la o gramada de fier contorsionat orice masina de epoca, lipsita, evident, de blindaj. Le fel de bine putea distruge in totalitate un local, un magazin sau orice persoana chiar i-ar fi aparut in cale. Creata ca o arma a fortelor de ordine, Tommy Gun a ajuns, in final, o arma asociata cu Mafia, iar victimele ei, din nefericire, depasesc nivelul miilor.
Si daca vorbim de traditia armelor in grupurile de crima organizata, nu putem omite temuta sabie japoneza din arsenalul membrilor Yakuza. Evident, nimeni nu se incumeta sa umble cu o astfel de sabie la brau, in miezul zilei, pe strazile aglomerate ale urbelor nipone. Sabia samurailor sau a roninilor se face insa vinovata de un numar imens de victime, si asta deoarece multe dintre crime au loc departe de ochii lumii, in intunericul noptii. Este de notorietate si ritualul taierii degetelor la mafiotii japonezi, efectuat tot cu arme traditionale nipone, totul spre ispasirea pacatelor si confirmarea loialitatii fata de liderii grupurilor criminale.
Folclorul&Vendetta:
Atunci cand vorbim de o mafie cu o traditie de peste un mileniu, asa cum este cea italiana, inevitabil ne vom referi si la cultura lasata in inimile italienilor. Sicilia a fost o colonie exploatata rand pe rand de greci, cartaginezi, romani, arabi, normanzi, germani, francezi, aragonezi, spanioli, bourboni si, mai ales, de Inchizitie. Sicilia a devenit astfel terenul propice dezvoltarii fenomenului de banditism ca lupta impotiva asupritorilor. “Vendetta” – razbunarea si mafia erau putinele arme la indemana celor fara aparare intr-o lume in care justitia era la bunul plac al seniorului feudal. De cele mai multe ori, singura solutie a celor oprimati era fuga in munti si inrolarea in bandele inarmate care au existat dintotdeauna in Sicilia.
In urma cu un secol si jumatate, autoritatile bourbonice au decis crearea primului corp de politie, denumit Companiile Armate, tocmai pentru a face fata atacurilor repetate ale banditilor locali. Cert este, insa, ca alegerea autoritatilor a fost una neinspirata. Majoritatea acestor primi reprezentanti ai legii era formata din criminali lipsiti de scrupule, condamnati la moarte si alti paria carora li se acorda o ultima sansa. Inca din aceasta epoca, populatia siciliana a intors spatele oricarei forme de autoritate oficiala, resimtind litera legii ca una straina si oprimatoare. Nu este un secret ca mafia a creat un adevarat mod de viata, in special in Sicilia, acolo unde cantecele si proverbele mafiote sunt la fel de actuale ca si acum cateva sute de ani.
Atunci cand carabinierii l-au arestat pe mafiotul Salvatore Lo Piccolo, cel poreclit “Il Barone”-Baronul, la 5 noiembrie 2007, printre lucrurile acestuia a fost descoperita o lista a codurilor mafiote care i-a uimit pe oamenii legii. Nimeni nu se gandise ca regulile mafiote au mers pana acolo incat sa se creeze chiar “10 porunci” ale membrilor Cosa Nostra:
1.Nimeni nu se poate prezenta direct unui om de onoare. Trebuie sa exista o a treia persoana care sa faca introducerea.
2.Niciodata sa nu te uiti la sotia unui prieten sau om de onoare
3.Niciodata sa nu fii vazut in compania unui politist
4.Nu trebuie sa intri in cluburi sau baruri
5.Sa fii mereu pregatit pentru a indeplini ordinele date de Cosa Nostra- chiar daca sotia ta este pe punctul de a naste
6.Trebuie sa fii intotdeauna punctual
7.Sotiile trebuie tratate cu respect
8.Atunci cand esti intrebat ceva, raspunsul nu trebuie sa contina decat adevarul
9.Nu poti lua bani care apartin unor sau uneia dintre famigliile mafiote
10. Ce fel de oameni nu pot intra in Cosa Nostra: oricine are o ruda sau un apropiat in politie, oricine nu respecta codurile morale si care are un comportament urat, oricine are o ruda care a tradat deja mafia.

Exista, evident, si reguli perimate, care se foloseau de catre mafiotii sicilieni si care astazi nu mai sunt de actualitate. In orice perioada de timp, insa, familia si respectul aratat celor din jur au constituit o regula de baza a mafiotilor italieni. Astfel, pana la inlocuirea vechii Mafii cu structurile Cosa Nostra ale lui Lucky Luciano in America si ale lui Luciano Leggio si Toto Riina in Italia, mafiotii vechilor principii nu trebuiau niciodata sa se implice in afaceri cu droguri, cu trafic de carne vie sau jocuri de noroc. Pare ciudat, dar orice mafiot italian devenea, in primul rand, un mare proprietar de terenuri, agricultura fiind o meserie de baza. Modul in care isi obtinea terenurile, finantele si bunurile reprezinta, insa, o alta poveste.
O alta regula, despre care nu se stie daca mai este actuala, este cea a crimelor comandate de Capo di tutti capi. O regula nescrisa a mafiei italiene sustinea ca un “condamnat la moarte” nu poate fi ucis decat de un membru al propriei familii. Altfel, sangele varsat cerea razbunarea rudelor, iar asasinul si famiglia acestuia ar fi fost urmariti pana cand vendetta era dusa la finalizare. Respectul reprezinta si astazi o norma de baza a sicilienilor, Chiar si in randul oamenilor simpli nu este recomandat sa te adrezi doar cu numele respectivei persoane. De obicei, atunci cand te adresezi unui cunoscut, sau chiar unui necunoscut, trebuie sa faci acest lucru mentionand inaintea numelui meseria celui apelat (Dottore, Ingegnere, Insegnante) iar in cazul in care nu o stii trebuie sa folosesti apelativul “Don”.
Structurile mafiei italiene
Mafia – Cosa Nostra
Este mafia siciliana cu cea mai mare notorietate si este, totodata, mafia cu o structura bune articulata, in acelasi timp unitara, si organizata piramidal ierarhic. Aceasta are la baza “familia” care controleaza o parte determinata din teritoriul in care opereaza sau pe care il domina. “Familia” este compusa din asa-zisii “oameni de onoare”si din “soldati” constituiti in grupe, fiecare grupa cuprinzand 10 membri aflati sub comanda unui sef (capo di cirea), iar grupele reunite au in frunte un “sef de familie”secondat de un ajutor al sefului de familie si unul sau mai multi consilieri. Deasupra “familiilor” se afla “comisia” sau “cupola”, constituita din sefii mafiilor ale caror zone de influenta sunt limitrofe. Aceasta este condusa de un sef de comisie sau seful cupolei, care reprezinta, de fapt, puterea absoluta a Mafiei intr-o anumita provincie. Acest sef de comisie are diferite denumiri, cele mai cunoscute fiind “capo di tutti capi” sau “mama santisima”. Multa vreme s-a crezut ca Mafia reprezinta doar un ansamblu de bande rivale aflate in permanent conflict. Aceasta idee a fost dezmintita de nimeni altul decat judecatorul Giovanni Falcone, fapt confirmat si de celebrul “pentiti”, Tommaso Busceta.
Giovanni Brusca – cel mai cunoscut asasin aflat in slujba corleonezilor
Camorra:
A aparut la Napoli, la inceputul secolului al XIX-lea, sub forma unei coalitii de bande criminale de cartier. Si-a pastrat urmele originii sale, fiind si astazi o federatie ce cuprinde circa 100 de organizatii locale, dirijate fiecare de catre un clan, organizatii intre care au, deseori, ciocniri violente.Incercarile de stabilire a unei structuri centrale au esuat. Camorra continua sa aplice schema de organizare pe orizontala, fapt ce o deosebeste fundamental de Mafia siciliana.
N’dragheta
A aparut in Calabria la sfarsitul secolului al XIX-lea. Denumirea provine de la termenul grecesc “androghetos” – om valoros, siret; si a fost intalnit pentru prima oara in documentele oficiale la sfarsitul secolului al XVIII-lea, fiind legat de afacerile referitoare la proprietatea funciara si la unele conflicte generate de aceasta intre nobilime, burghezi si tarani.
Initial, structura N’draghetei era piramidala. Ierarhia era reprezentata de asa-zisul “arbore al stiintei” care cuprindea:
Trunchiul – adica seful, poreclit si “piesa de 90″ (aluzie la o temuta arma de artilerie din timpul campaniilor lui Garibaldi). El era creierul organizatiei, coordonatorul actiunilor si avea drept de viata si de moarte asupra membrilor.
Ramura principala – administratorul sau seful contabil al calnului
Ramurile – cuprind pe adevaratii mafioti sau experti care formeaza baza organizatiei
Ramurelele – noii recruti
Florile – tinerii de onoare, viitorii recruti
Frunzele – cei care trebuiau eliminati
La inceput, mafia calabreza dispunea de un ceremonial in care cei care doreau sa faca parte din organizatie trebuiau sa ucida fara scrupule pentru a deveni “om de onoare”. Astazi, N’dragheta, ca si Camorra, are o structura organizationala pe orizontala. Ea este compusa din aproximativ 140 de clanuri numite “casche” sau “n’drine”, ai caror membri sunt recrutati pe baza legaturilor de familie. Din acest motiv, rivalitatile si conflictele interne se mentin pe parcursul ma multor ani sau chiar generatii. Astfel, N’dragheta si-a capatat renumele de cea mai sangeroasa organizatie criminala din Italia.
Sacra Corona Unita:
A fost infiintata de curand, in regiunea Pouilles, ca reactie la tendinta de extindere a Camorrei. Structura acesteia, ca si in cazul Camorrei si N’draghetei, este una orizontala.

 
2 comentarii

Posted by pe 2 august 2011 în mafie

 

Etichete: , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.