RSS

Tag Archives: razboi

Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei

Trecutul nu se repeta, insa cu atat mai mult nu trebuie uitat. Circumstante, intamplari si accidente, conducatori si grupuri cu interese si viziuni diferite – in fiecare epoca, istoria a fost scrisa altcumva.
Iar secolul XX a fost, poate, mai altfel decat toate cele de dinaintea sa. Caci a cunoscut cutremurarea din rarunchi a establishmentului politic prin raspandirea cancerigena a fascismului si comunismului, atrocitatile cumplite si fara precedent cauzate de cele doua Razboaie Mondiale, miscarile de independenta si unificare care au dus la disparitia imperiilor si a colonialismului, boomul demografic, economic si – mai ales – tehnologic: in numai 100 de ani, Pamantul s-a schimbat mai mult si mai profund decat a facut-o in toata istoria sa.
Este, asadar, de inteles ca anii cei mai prosperi, dar si cei mai nefasti pe care i-a trait o natiune ca a noastra dateaza din preajma si din interiorul secolului XX. Bunastarea unei tari este destul de greu de masurat. Tocmai de aceea, in acest dosar, am facut apel la expertiza a trei personalitati care ne vor spune, in paginile ce urmeaza, cand a dus-o Romania bine si cand nu. Unele raspunsuri pot parea previzibile. Ele se sustin insa pe argumente solide, de care cei mai multi dintre noi au uitat.
De la agonia Razboiului Mondial, la extazul Unirii
1918 poate fi socotit unul dintre cei mai buni ani din istoria Romaniei nu pentru ca asa ne spun decenii intregi de istoriografie triumfalista, ci pentru ca reprezinta, condensat in 365 de zile, drumul romanilor de la agonia mizeriei unui razboi pregatit deficitar, la extazul unei uniri dorite pe plan intern, dar la realizarea careia conjunctura internationala a avut un rol deloc de neglijat.
La 1 ianuarie 1918, nimic nu anunta faptul ca anul ce tocmai incepuse avea sa fie unul dintre cei mai fasti din istoria Romaniei. Intrata in primul Razboi Mondial in august 1916, dupa negocieri indelungate cu puterile Antantei, Romania avea sa incerce curand gustul amar al infrangerilor militare, dublat de trauma produsa de ocupatia straina instaurata pe o mare parte din teritoriul sau. Infrangerea umilitoare de la Turtucaia, care a produs mii de victime in randul soldatilor romani, a relevat precaritatea pregatirii razboiului si, impreuna cu anxietatea publica generata de ocupatia Puterilor Centrale, a dat nastere unui sentiment general de dispret fata de clasa politica. Moralul national, partial refacut de victoriile din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz, a fost apoi afectat de evolutiile politice interne din Rusia, care au slabit considerabil pozitia Romaniei pe Frontul de Rasarit. In aceste conditii, numirea generalului Averescu in fruntea unui nou guvern la sfarsitul lui ianuarie 1918 nu avea decat rolul de a aduce in fata Puterilor Centrale o figura respectabila, pentru o pace cat mai favorabila.
Esecul in negocieri al acestei guvernari, care a durat mai putin de o luna, arata fara indoiala gravitatea situatiei in care ajunsese tara, iar aducerea la putere a conservatorului filogerman Alexandru Marghiloman, agreat de Puterile Centrale, a demostrat ca doar apelul la solutii-limita mai putea salva ceva in acel moment. Punctul de varf al agoniei nationale din 1918 a fost reprezentat de semnarea Pacii de la Bucuresti, pe data de 24 aprilie/7 mai, pace care consemna grele pierderi teritoriale si marca, pentru Romania, sfarsitul umilitor al razboiului. Armand Calinescu rememora mai tarziu aceasta situatie in insemnarile sale, scriind ca: „Populatiunea se resemna, insa, in nadejdea bine intemeiata ca situatia creata nu era decat un provizorat si ca victoria sigura a aliatilor avea sa ne mantuie de acest regim nefast.” Intr-adevar, situatia politica externa avea sa influenteze in mod determinant transformarea anului 1918 dintr-unul ce se anunta tragic, intr-unul de remarcabil succes pentru Romania.
Daca evenimentele din Rusia de dupa revolutia bolsevica au subminat ireversibil pozitia Romaniei pe Frontul de Est, ele au permis totodata unor teritorii precum Basarabia sa isi gandeasca viitorul in termeni noi. Astfel, dupa cateva luni de evolutii politice, militare si diplomatice tensionate, Sfatul Tarii intrunit la Chisinau a proclamat, la 27 martie, unirea conditionata cu Romania. In contextul unei eventuale victorii a Puterilor Centrale in razboi, Basarabia parea ca va fi singura provincie locuita de romani care se va alatura tarii. Insa cursul razboiului a devenit favorabil, mai ales din vara lui 1918, Antantei, provocand in cele din urma infrangerea Puterilor Centrale si destramarea Imperiului Austro-Ungar. In acest context, elita romaneasca din Transilvania si Bucovina s-a alaturat celorlalte elite ale nationalitatilor din imperiu in a-si promova propriile proiecte politice. Astfel, Bucovina (la 28 noiembrie, conform hotararii Congresului General al Bucovinei) si Transilvania (la 1 decembrie, in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia) decid unirea cu Romania, incheind fericit un an ce nu incepuse deloc glorios.
Am insistat asupra nereusitelor din prima parte a anului 1918 tocmai pentru ca ele evidentiaza si mai clar motivul pentru care 1918 este unul din cei mai buni ani din istoria Romaniei. Aceeasi clasa politica responsabila pentru dezastrul din 1916 reuseste sa gaseasca, intr-un context extern devenit subit favorabil fara aportul ei, resursele interne pentru a indrepta raul si a intoarce in avantajul tarii o situatie ce parea ireversibil compromisa. Nu putem neglija aici rolul unor lideri politici precum Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor sau Pantelimon Halippa, la fel cum nu trebuie ignorat sprijinul popular pentru proiectul unificator. Elita politica din Romania si din provinciile locuite de romani a stiut sa isi asume riscul si sa profite de un context international si regional devenit, spre sfarsitul razboiului, prielnic. Avand in vedere cat de dificila si de fluida a fost conjunctura in care s-a realizat Unirea, discursul istoriografic triumfalist care i-a urmat ar trebui privit critic si contextualizat, fara insa a diminua importanta in sine a actului.
Fie ca vedem in Unirea de la 1918 concluzia fireasca a unui proiect national romanesc, fie ca o consideram un act produs de o conjunctura favorabila, importanta sa pentru evolutia ulterioara a Romaniei este deosebita. Romania Mare, produsul direct al anului 1918, ne ofera niste coordonate cu totul diferite de ale realitatilor de pana la 1914. Prin unirea cu celelalte provincii, teritoriul Romaniei s-a marit substantial, iar sub aspect demografic transformarea a fost la fel de pronuntata. Astfel, in vreme ce recensamantul general al populatiei din 19 decembrie 1912 consemna 7.248.061 de locuitori, cel din anul 1930, singurul realizat in perioada interbelica, indica pentru Romania Mare o populatie de 18.052.896 locuitori.
Daca 1918 constituie finalul unui proces de transformari teritoriale faste pentru romani, tot el ofera si inceputul unor provocari fara precedent pentru statul nou-format. Integrarea deplina si fara discrepante a noilor provincii, politica fata de minoritatile etnice intrate in numar insemnat in componenta demografica a tarii, precum si necesitatea unor mari reforme conforme cu spiritul timpului (agrara, electorala) aveau sa constituie provocari carora clasa politica interbelica nu a reusit intotdeauna sa le gaseasca raspunsuri potrivite.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 14 august 2011 în romania

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Comoara din Afganistan – adevaratul motiv al invaziei americane?


Un intelept proverb din vechime spune ca “Minciuna are picioare scurte”. O scurgere recenta de informatii privind zacamintele naturale care se ascund in subsolul afgan ne ofera o perspectiva diferita a campaniei internationale impotriva terorismului, initiata de administratia Bush dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 si concretizata in ocuparea Afganistanului. Banuielile diversilor analisti politici internationali care invinuiau Statele Unite ale Americii ca doresc, de fapt, cotropirea si insusirea bogatiilor naturale ale Afganistanului (despre care circulau cifre imense in cercuri restranse), sunt pe cale sa fie confirmate. Unii estimeaza ca valoarea bogatiilor subterane depaseste suma astronomica de 1 trilion de dolari. Se zice ca razboaiele si banii impart acelasi miros. Razboiul din Afganistan poarta cu sine aroma ametitoare a peste 1000 de miliarde…
Un simplu comunicat de presa
Cate poate spune sau cate poate ascunde un simplu comunicat de presa? Mai ales atunci cand acesta este remis cu girul oficial al Pentagonului si preluat de marile agentii de presa ale lumii? Subiectul este extrem de sensibil si actual: razboiul impotriva terorismului, pacificarea Afganistanului, vanatoarea de talibani, distrugerea Al-Qaeda, normalizarea vietii dintr-o tara care nu a mai cunoscut pacea de peste 30 de ani si, nu in ultimul rand, goana dupa metale pretioase si gaze naturale, ambele aflate la mare pret in zilele noastre.
Revenind la comunicatul in cauza, acesta a trecut aproape neobservat chiar si in presa internationala. A lasat in urma doar comentarii acide sau resemnate venite din partea analistilor specializati in politica internationala, economia mondiala si impartirea zonelor de influenta. In luna noiembrie a anului trecut, surse din interiorul Pentagonului declarau sub anonimat ca mai multe expeditii geologice americano-afgane sustineau ca rezultatele obtinute pana la acea data indica prezenta a mari depozite minerale in adancurile acestei tari din inima Asiei.

sa fie oare aici ascunsa comoara?


Cu toate acestea, goana dupa bogatiile unei tari sarace (!), a inceput mult mai devreme. In luna ianuarie a anului 1984, directorul Departamentului Afgan de Geologie publica un raport conform caruia subsolul tarii dispune de o mare varietate de resurse minerale, incluzand aici: fier, crom, aur, argint, sulf, talc, magneziu, marmura si lapis lazuli. Era doar o estimare superficiala, geologii afgani nedispunand la acea vreme de aparatura performanta cu ajutorul careia sa evalueze toate mineralele din subsol sau macar dimensiunea zacamintelor in cauza. Informatiile aduse de geologii afgani ajunsesera deja la urechile sovieticilor, care de la infiintarea lor in Afganistan, banuiau ca aceasta tara arida ascunde si alte bogatii in afara de uriasele depozite de gaze naturale, despre care Kremlinul avea cunostinta inca din anul 1957, cand geologii rusi investigau rezervele de gaze naturale din apropierea fluviului Amu Daria.

razboi impotriva terorismului sau "securizarea" comori?


Guvernul afgan din acea perioada era o marioneta sustinuta de Uniunea Sovietica: prin urmare, autoritatile de la Kabul se pregateau sa dezvolte si sa exploateze resursele minerale pe baza tehnologiei de extractie si prelucrare sovietica, alaturi de inginerii pregatiti la Moscova. Evident ca U.R.S.S-ul intentiona sa-si pastreze partea leului pentru sine. O alta comoara indelung cautata dupa care jinduiau ochii sovieticilor, consta in rezervele de uraniu afgane, foarte apreciate in intreaga lume deoarece furnizau materia prima pentru armele nucleare a caror dezvoltare era la apogeu spre mijlocul anilor ’80. Peste planurile sovieto-afgane s-a asternut insa praful dupa infrangerea U.R.S.S-ului de catre mujahedini, eveniment incheiat cu fuga rusinoasa a rusilor din anul 1989.
Cum sa furi un Trilion?
Pe data de 13 iunie 2010, cotidianul The New York Post titra pe prima pagina un eveniment de importanta majora pentru geo-politica mondiala. Cu putine zile in urma, cercetatori din cadrul U.S. Geological Survey (forul suprem al geologiei si mineritului american), aparati de soldatii U.S. Army si ghidati de agentii CIA, descoperisera cea mai mare parte din potentialul subsolului afgan. La o prima estimare a geologilor, zacamintele afgane valorau peste 1 trilion de dolari. Un trilion! Adica un tren de 25 vagoane incarcate ochi din podea pana la acoperis cu hartii de cate o suta de dolari!
La Washington ochii sticleau lacom, iar mainile se strangeau cu bucurie. La Moscova, privirile impasibile ascundeau noi strategii. La Teheran, ingrijorarea si temerile erau pe noi culmi. La Beijing, strategii intrau in sedinta urgenta, pe cand la Bruxelles era pe deplin stapana surpriza si surorile ei – stupoarea si frustrarea.
Doar capeteniile tribale din Afganistan nu aveau habar de ceea ce se intampla. Impasibili si aparent absenti, afganii isi vedeau de treburile si cutumele lor stravechi. Viata stapanilor de drept ai bogatiilor de sub pamantul stramosilor lor continua netulburata. De fapt, 99% dintre cetatenii afgani nu au aflat nici astazi despre descoperirea care le poate schimba vietile. Definitiv.
Sumele de bani rezultate de aici ar putea schimba din temelii Afganistanul, daca bineinteles se vrea asta… ceea ce, conform majoritatii analistilor politici, este foarte putin probabil sa se intample vreodata. Chiar si un sfert din suma colosala de bani ar fi suficienta pentru construirea unei infrastucturi moderne de secol 21, asigurarea bazelor unor economii locale durabile, alaturi de punerea la punct a unor sisteme de invatamant si sanatate eficiente.
Guvernul afgan si presedintele in exercitiu, Hamid Karzai, au fost anuntati printre ultimii de descoperire, un oficial american din Afgansitan comentand ironic ca mai era putin si Executivul afgan afla vestea de la CNN, in loc sa primeasca informatiile direct de la « prietenii » de la Washington. Intr-un sfarsit, oficialii afgani si americani au cazut de acord sa discute in privinta noii descoperiri care schimba total datele jocurilor geopolitice.

un presedinte lipsit de putere


In ciuda exacerbarii conflictelor armate alimentate de ofensiva talibanilor si in ciuda suplimentarii cu trupe americane anuntata inca de anul trecut de catre Presedintele Barack Obama, ofensiva lansata de trupele americane la Marja, in sudul Afganistanului, bate pasul pe loc, cu toata superioritatea zdrobitoare a tehnicii de lupta americane. Colac peste pupaza, acuzatiile de coruptie si favoritism continua sa curga asupra capetelor membrilor guvernului Karzai. Data fiind situatia, oficialii americani se vad nevoiti sa ia in considerare faptul ca noua comoara este pe cale sa se transforme intr-o arma cu mai multe taisuri.
In loc sa aduca mult sperata pace si prosperitate, noile bogatii naturale pot determina talibanii sa se angajeze cu si mai multa furie in lupta, avand inca un motiv sa faca tot posibilul pentru recastigarea controlului asupra Afganistanului. Coruptia, care se afla deja pe un trend ascendent in randul membrilor guvernului Karzai, risca sa fie alimentata din plin de tentatia uriasa a noilor bogatii. Cu atat mai mult cu cat o mana de oligarhi locali si actuale capetenii tribale razboinice sunt deja stapani peste pamanturile care ascund bogatiile fabuloase.
Povestea comorii
Nu mai departe de anul trecut, ministrul afgan al minelor a fost acuzat de oficialii americani ca a acceptat o mita in valoare de 30 milioane de dolari, venita din partea unor afaceristi chinezi carora le acordase dreptul de a-si exploata propria mina de cupru. Ministrul a fost demis.
Luptele nesfarsite dintre armata afgana si liderii tribali continua nestingherite de posibilitatea incheierii macar a unui acord de pace pe termen scurt. Afganistanul beneficiaza de o lege nationala a mineritului, intocmita cu ajutorul consilierilor Bancii Mondiale, cu observatia ca intr-o tara ca Afganistanul legea este pur si simplu inaplicabila in contextul actual.
Observatia deputatului subsecretar pentru Aparare si Comert si lider al echipei Pentagonului care a descoperit zacamintele, Paul A. Brinkley, este mai mult decat elocventa: “Aici legile tarii nu conteaza, nimeni nu poate anticipa reactia populatiei in cazul unei confruntari intre guvernul afgan sprijinit de noi si capeteniile tribale care controleaza provinciile unde am facut descoperirile. Ministrul minelor nu este pregatit sa se ocupe de situatie. Este de datoria noastra sa-l ajutam in acesta privinta”.
In anul 2004, geologi americani trimisi in Afganistan ca parte a unei echipe de reconstructie, au descoperit o serie de harti ciudate in depozitul Oficiului Geologic Afgan din Kabul. La o prima evaluare, hartile prezentau date noi asupra zacamintelor minerale ale tarii. Echipa americana a aflat, ulterior, ca datele au fost colectate de catre expertii minieri rusi detasati aici pe perioada ocupatiei sovietice a Afganistanului.

In harta geologica de mai sus se pot observa foarte clar bogatiile afgane: cu galben este marcat deserul si zonele aride. Restul culorilor reprezinta bogatiile subsolului care zac ingropate aici


In graba retragerii din 1989, toate hartile si materialele intocmite de rusi au fost abandonate. In timpul haosului anilor ’90, cand Afganistanul a fost macinat de nesfarsite razboaie civile si de regimul de fier al talibanilor, un mic grup de geologi afgani a reusit sa protejeze hartile, ascunzandu-le in propriile case. Geologii afgani le-au returnat Oficiului Geologic Afgan doar dupa invazia americana si rasturnarea regimului taliban din anul 2001.
“Hartile au fost realizate cu mult timp in urma, locurile erau stiute, dar dezvoltarea mineritului a fost inexistenta in cei 30-35 ani de razboaie continue”, intareste Ahmad Hujabre, un inginer afgan care a lucrat in anii ’79 in cadrul Ministerului Minelor.
Inarmat cu vechile harti rusesti, U.S. Geological Survey a inceput inca din anul 2006 o serie de survolari la inaltime asupra Afganistanului. Specialistii americani s-au folosit de echipament de ultima ora bazat pe masuratori magnetice si gravitationale. Echipamentul a fost atasat pe un avion de tip Navy Orion P-3, care a survolat astfel peste 70% din suprafata tarii. Datele obtinute au fost intr-atat de producatoare de sperante pentru Wshington, incat, un an mai tarziu, echipa de geologi s-a reintors pentru un studiu si mai sofisticat, de data acesta la bordul unui avion britanic de bombardament echipat cu instrumente care ofereau imagini tridimensionale ale depozitelor minerale de mica si mare adancime. A fost cel mai detaliat si avansat studiu asupra subsolului afgan realizat vreodata.
Capitala miniera a lumii
Rezultatele au fost – aparent – uitate, pentru ca in noiembrie 2009, o forta speciala delegata de Pentagon cu misiunea de a afla datele finale asupra bogatiilor afgane s-a infiintat de urgenta in “teatrul de operatiuni impotriva terorismului”.
Pana in prezent, conform datelor Pentagonului, cele mai mari depozite naturale investigate contin zacaminte majore de fier si cupru. Zacamintele sunt atat de voluminoase incat fac, teoretic, ca la ora actuala Afgansitanul sa detina cele mai mari rezerve de cupru si fier din lume. Alte descoperiri includ mari depozite de Niobiu, un metal usor, foarte rar, folosit in obtinerea de oteluri cu proprietati superconductoare.
Rezervele de gaze naturale ale Afganistanului contin aproximativ 150 de miliarde de metri cubi. Zacamintele de carbuni din acesta tara insumeaza, de asemeni, cifra enorma de peste 400 milioane de tone.
In anul 1983, in Muntii Khwaja Rawash situati la nord de Kabul, expertii sovietici erau in extaz: identificasera unul dintre cele mai mari zacaminte de uraniu din lume. In anul 2009, americanii gustau un extaz si mai mare: tocmia descoperisera ca Afganistanul mai detinea depozite similare de uraniu in Koh Mir Daoud, langa Herat si Kharkiz, in provincia Khandahar.
Mai sus se vad Muntii Khwaja Rawash care contin un imens zacamant de uraniu se afla chiar in proximitatea aeroportului international din Kabul.
De asemenea, saraca tara asiatica mai detine importante zacaminte de azbest natural, aur, argint, nichel, zinc, mercur, bauxita, potasiu, grafit, turmaline, smaralde, safire si rubine. Insa marea bogatie a subsolului afgan consta in depozitele sale de fier cu o puritate nemaintalnita. La o prima estimare, depozitele feroase contin circa 2 miliarde de tone de amestecuri din hematite si magnatite, amestecuri care contin circa 62% fier pur.
Cel mai mare depozit de cupru din Afganistan se afla undeva la 50 km nord de capitala Kabul, in valea Aynak. Zacamintele contin peste 300 milioane tone de minereu cu o puritatea a cuprului de 0,7-1,5%.
Nu mai putin de 80 % din rezervele mondiale de lapis-lazuli, o piatra semi-pretioasa, sunt inca neexploatate, fiind ascunse in subsolul afgan. Inainte de invazia sovietica din anul 1979, minerii afgani extrageau, anual, circa 6.000 tone de lapis-lazuli, o cantitate infima fata de grosul zacamintelor.

Litiul este un metal foarte pretios pentru ca este rar... mai putin in Afganistan


Insa, probabil cea mai ravnita comoara din Afganistan consta in imensele zacaminte de litiu descoperite de americani in toamna anului trecut. Singure, doar rezervele de litiu ar putea scoate Afganistanul din saracia crunta din prezent si – teoretic – l-ar transforma intr-o tara mai bogata decat toate statele est-europene intrate in U.E. cu ocazia ultimului val de integrare. Litiul este materia prima pentru bateriile si unele componente din laptop-uri, telefoane mobile si alte echipamente, de la cele de buzunar la navetele cosmice!
Pe plan mondial, cerinta pentru litiu este atat de mare incat Afganistanul ar putea ajunge in viitor « Arabia Saudita a litiului » dupa cum estimeaza expertii americani de la U.S. Geological Survey.
Nici zacamintele de aur ale Afganistanului nu sunt modeste. Ba din contra, unii experti estimeaza ca daca se va trece la exploatarea tuturor zacamintelor aurifere afgane, piata mondiala a aurului va scadea cu peste 50% in doar prima luna de exploatare.
Cu aceste noi date in fata, se pare ca scopurile americanilor in Afganistan sunt mai « nuantate » si nu-i vizeaza doar pe teroristi, fanaticii musulmani sau de negasitul Osama bin Laden.
Ok, Ce faceti cu chinezii si rusii?
“Oh, Doamne, este un potential absolut urias aici. Practic aceasta tara sta pe comori”, exclama recent, intr-un interviu, generalul David H. Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, uluit si el de grandoarea datelor prezentate in raportul geologilor americani. Cum saracacioasa economie afgana consta, de fapt, in agricultura si pastoritul de subzistenta, produsul intern brut de aici este printre cele mai scazute din lume. Pe baza ultimei descoperiri, o parte a oficialilor afgani, satui de razboi, viseaza cu ochii deschisi la reconstructia tarii.

Generalul David H. Petraeus, omul care stie despre ce e vorba


“Acest moment, va deveni coloana vertebrala a proaspetei economii afgane. Va deveni piatra pe care ne vom reconstrui patria” declara emotionat Jalil Jumriany, un consilier al ministrului afgan al mineritului. Este, totusi, greu de crezut ca presupunerile senine ale afganilor se vor transforma prea curand in realitate.
Statele Unite ale Americii au fost, deja, acuzate ca impun un monopol economic si financiar asupra firavului stat afgan. In plus, cei doi mari rivali ai Unchiului Sam, Rusia si China, nu s-au impacat deloc cu situatia si pandesc deja la orizont. Cu atat mai mult cu cat lumea nu mai este impartita in sfere clare de influenta, cum era in perioada Razboiului Rece, iar marile puteri se zbat pentru stabilirea de noi ierarhii. China si Rusia incearca sa profite din plin de criza care inca bantuie o America condusa de Barack Obama un presedinte (inca) popular dar – pana acum – slab.
In ciuda masivelor investitii din regiune si a prezentei trupelor americane, o serie de oficiali americani se tem de China – singura tara din lume care nu a simtit criza economica mondiala, ba mai mult de atat: a prosperat mai mult ca oricand in ultimii doi ani. Noul colos economic al lumii nu se sinchiseste prea tare de sentimentele si interesele americanilor. Foamea economiei chineze este tot mai mare, iar bogatiile naturale ale Afganistanului si Iranului, state aflate in imediata apropiere a Chinei, sunt singurele care o pot astampara. Iar, in prezent, China nu mai are niciun motiv sa se teama de S.U.A. Astazi, S.U.A. au ajuns sa se imprumute in dolari la Banca Chinei, iar 90% din bunurile de larg consum de pe piata americana sunt fabricate in China. Influenta Marelui Dragon de la Rasarit este atat de mare, incat pana si unele componente ale armelor din dotarea armatei americane au ajuns sa fie fabricate in China.
Beijingul nici nu a stat prea mult pe ganduri. La inceputul acestui an, chinezii au cumparat deja de la capeteniile tribale, valoroasa mina de cupru din Aynak, provincia Logar. Situatia este din ce ince mai tensionata, Beijingul nesfiindu-se sa aplice Washington-ului presiuni dintre cele mai diverse.

. Rusii au spalat putina (sic!), in 1989, cand trupele sovietice s-au retras din Afganistan dupa un extenuant razboi de guerilla. Astazi, duo-ul de la Kremlin incearca sa recastige influenta fostului U.R.S.S. in Asia. In conditiile in care informatiile despre bogatiile subterane din Afganistan sunt adevarate, acesta devine pretendentul principal la titlul de perla coroanei tarului de la Moscova.


Nici Moscova nu se limiteaza la rolul de observator. Stapana de odinioara a comorii cunoaste inca multe secrete. Recentele tulburari din Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan si Kirghistan, concretizate in caderea regimurilor pro-americane, sugereaza o apropiere discreta, dar insistenta a Rusiei. In plus, apropierea fara precedent dintre Rusia si China, alaturi de posibilitatea tot mai clara de prefigurare a unei Eurasii unite, nu face decat sa puna bete in roata proiectellor americane in Afganistan.
Din nefericire, dupa cum putem astazi sa prefiguram viitorul, sunt slabe sperante ca afganii, proprietarii de drept ai comorii, sa se bucure de mostenirea din subsolul patriei lor.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 13 august 2011 în razboi-arme, teoria conspiratiei

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Cele mai temute trupe de comando

Când ai intrat în atenţia celor mai buni soldaţi din lume, fiecare nanosecundă a vieţii tale se scurge cu greutatea unui an de zile. Steaua ta a apus subit. Orice plan de viitor devine pură fantasmagorie. Hăituitorii şi vânătorii tăi aparţin celor mai antrenate şi mai redutabile trupe de commando din lume. Nu contează absolut deloc cât eşti de puternic, bogat sau fioros. Nu contează influenţa politică pe care o ai, nici numărul gărzilor de corp menite să te protejeze. Odată ce oricare dintre unităţile de mai jos a primit ordin să te lichideze, nimeni şi nimic nu te mai poate salva. Decât poate mila providenţei sau un ordin de anulare a misiunii. Dacă ordinul ajunge la timp, bineînţeles…
Sayeret Matkal
Încep, deloc întâmplător, cu vârful de lance al impresionantei maşini de război a statului Israel, mă refer aici la unitatea specială Sayeret Matkal.
Faimoşi pentru faptul că aparţin celei mai de temut unităţi dintr-o armată de elită, cum sunt forţele de apărare ale statului Israel, războinicii moderni care au onoarea şi privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălţimea renumelui lor.
Înfiinţată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, iniţial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiţie. Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, consideraţi printre cei mai buni experţi în misiuni de recunoaştere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum şi în operaţii de contra-terorism. Numărul exact al specialiştilor din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ţinut secret. Aceşti luptători şi-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Şase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operaţiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima şi a doua Intifada, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum şi Operaţiunea Orchard, în care forţele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.
Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existenţa ei au apărut de abia la sfârşitul anilor 1970. Testele de admitere sunt extrem de severe şi restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supravieţuirii în detenţie sau pe teritoriul inamic, precum şi conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.
Spetsnaz
Prin anii 70-80, în plin Război Rece, printre cadrele militare circula un banc, savuros de altfel, dar care spunea totul despre natura şi menirea demonilor cu chip uman care activează în cadrul trupelor de comandă ruse, considerate de mulţi experţi drept cele mai dure din întreaga lume.
“Cică, la un moment dat, s-au întâlnit la sediul ONU, într-o pauză de lucrări, preşedinţii Reagan şi Brejnev. Ameţiţi de numărul paharelor date peste cap, cei doi lideri mondiali au început, uşor-uşor, să se laude şi să se ameninţe reciproc. A început, evident, Reagan. (după cum era de aşteptat, americanul a cedat primul la băutură.)
– Dacă trimitem portavioanele, submarinele nucleare şi aviaţia noastră, URSS-ul va fi distrus într-un minut, zise Reagan.
– Foarte bine, încercaţi numai. Noi nu ne vom trimite flotila şi rachetele nucleare spre SUA, replică neobişnuit de calm Brejnev.
– Dar ce veţi face atunci, aveţi cumva o arma secreta capabilă de pagube mai mari? întreAbă curios americanul.
– Nu, dar o sa timit o echipă Spetsnaz în America, ameninţă, calm, rusul.
– Asta nu, orice dar asta nu. Ăia nu sunt fiinţe omeneşti, nu ştiu cum i-aţi făcut. Ăia ar goli până şi Iadul de diavoli. Uită, te rog, de glumele mele proaste şi hai să rămânem prieteni, a încheiat – speriat pe bună dreptate -, Reagan”.
“Diavolii” grupaţi sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume.
Copiii cei răi ai Mamei Rusia,aflaţi în prezent în în subordinea GRU, serviciile secrete ale Kremlinului, pot fi consideraţi aproape o nouă etapă evolutivă a speciei Homo sapiens sapiens. Îmbrăcaţi, de regulă, în uniformele de camuflaj, cu tricourile lor caracteristice, alb-albastru sau alb-negru, la vedere, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de comando. Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini. Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane, aceste moduri de a pregăti cadeţii fiind interzise în ţări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.
Dacă antrenamentele şi pregătirile celorlalte trupe de comando din lume se axează pe acumulare de cunoştinţe şi abilităţi, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violenţă şi Teroare. Orice cadet care refuză antrenamentele – care ar îngrozi orice om normal -, este liber să plece oricând. Spetsnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici şi necruţători, pe cei cu înclinaţii înnăscute spre violenţă şi moarte. Aceştia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecţi. Cadeţii sunt sfărâmaţi încet şi metodic, pentru a fi ulterior remodelaţi sub forma unor luptători de elită nemaivăzuţi.
Reflexele le sunt ascuţite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată. Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiţionarea treptată şi transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea aşa-numitului “creier reptilian”. Cadeţii se luptă zilnic, cu scopul precis de a-şi face răni cât mai grave. Coastele şi degetele rupte, nasul şi dinţii sparţi, articulaţiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni. Instructorii Spetsnaz susţin că este practic imposibil să ignori senzaţiile atroce de durere, din această cauză soldaţii sunt învăţaţi să iubească durerea, să o aprecieze şi să nu fugă niciodată de ea. Toţi membrii practică la nivel superior arte marţiale ruseşti, extrem de eficiente, precum Systema şi Combat Sambo.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns pentru nişte specimene capabile să ucidă chiar şi cu o coală de hârtie, cei din Spetsnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficienţa în misiuni sau pe câmpurile de luptă.
Relatările de groază despre “isprăvile” lor de pe teatrele de operaţiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calităţile războinice ale trupelor de comando ale GRU.
Beretele maron
Eficienţa şi ferocitatea trupelor de comando turceşti a depăşit de mult graniţele acestei ţări, cu o cultură şi istorie fascinante. Puţini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar. Mentalitatea tradiţional-războinică a urmaşilor otomanilor, precum şi orgoliile şi nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar. Astfel, la ora actuală, Turcia are cea mai mare şi mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite. Aşezarea ţării – la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroşi duşmani tradiţionali -, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea şi dezvoltarea unor trupe de comando excepţionale, destinate să sugrume în faşă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc.
Aşa a luat naştere legenda adevărată a forţelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forţe speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală. Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de aceşti vajnici urmaşi ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevăraţi supra-oameni policalificaţi.
Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător şi este capabil să supravieţuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la gheţurile arctice, nisipul deşerturilor şi junglele luxuriante, până la megalopolisurile înţesate de zgârie-nori. Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecţionerii căutând subiecţi perfect sănătoşi, cu inteligenţă nativă deosebită şi o condiţie fizică de invidiat. Pregătirea ulterioară durează nu mai puţin de 3 ani şi jumătate, interval la sfârşitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume. Beretele Maron sunt printre puţinele forţe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde menţin performanţele ridicate ale acestor trupe de elită.

Kopassus
Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forţele Speciale ale Armatei Indoneziene şi constituie o unitate de elită specializată în războaiele neconvenţionale, sabotaje, acţiuni antitero, asasinate şi eliberări de ostatici. Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admişi, după teste dure, doar cei mai hotărâţi şi chiar fanatici soldaţi indonezieni. Membrii săi au o reputaţie sumbră în regiune, fiind nimeni alţii decât cei care au înăbuşit în sânge revoltele etnicilor papuaşi din Timorul de Vest. Agenţii din cadrul Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidenţial din Papua. Oficialul din opoziţia papuaşă a fost prins şi executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea acestei trupe de commando s-a evidenţiat şi în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia şi Malaezia. Criteriile de selecţie sunt foarte dure.
Dintr-un număr de 1.500 de candidaţi care aplică pentru a deveni membri Kopassus, doar 15 trec de selecţia iniţială. După această etapă, cei 15 “norocoşi” sunt supuşi unor teste teribile, timp de o lună. La sfârşitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admişi în Kopassus. Pentru aceştia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat. Sunt obligaţi să devină experţi în Pentjak Silat, un complex de arte marţiale indoneziene axat pe lupta cu cuţitul, lupta la sol şi tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză şi autoprovocare a transei, stări limită ale conştiinţei în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală şi este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.
Unitatea Ghatak
Sunt consideraţi elita trupelor de intervenţie din India şi se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei. Încadraţi în rândurile Armatei Indiene şi încartiruiţi în mod tradiţional în oraşul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenţie, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări şi execuţii în care le-au căzut victime extremiştii musulmani pakistanezi, duşmanii “de tradiţie”, dacă putem spune aşa, ai comando-urilor indiene. La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unităţile de comando indiene sunt oameni de excepţie, capabili să conducă orice mijloc de locomoţie, fie el aerian, nautic sau terestru.
Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obţinerea de informaţii, misiuni de recunoaştere în teritoriul inamic, acţiuni de sabotaj şi asasinări, răpirea de terorişti sau comandanţi ai forţelor armate inamice, infiltrări şi operaţiuni anti-tero, precum şi acţiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara graniţelor acestei ţări. Sunt antrenaţi în condiţii de mediu ostil, în deşerturile, junglele, munţii sau pe mările Indiei. Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecţionare alături de experţi din Spetsnaz sau SAS.
Zi şi noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărşăluiască, fără întrerupere, pe o distanţă de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme. Sunt antrenaţi în tehnici secrete de Raja Yoga şi meditaţie avansată de către maeştrii autentici din Himalaya. După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu uşurinţă alte persoane, cei mai avansaţi ofiţeri fiind capabili de capacităţi care ţin de domeniul paranormalului şi inexplicabilului.
Batalionul Cobra
Sârbii sunt un popor dur, redutabil şi demn de admiraţie pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esenţă, decât în privirile necruţătoare ale membrilor comando-urilor sîrbeşti.
Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunţe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudaţii soldaţi din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligaţi să lupte cu dârzele comandouri sărbeşti, în munţii şi văile sălbatice ale Serbiei.
Crema forţelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene “Kobre” are o tradiţie care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înfiinţat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă. Pe baza rezultatelor obţinute în competiţii specifice adresate trupelor speciale, “cobrele” sârbe şi-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.
Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum şi de o pregătire unică în domeniul artelor marţiale. Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum şi incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulţi luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forţe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).

SAS
Soldaţii de elită din Special Air Service (SAS) constituie prototipul luptătorului de comando – aceasta pentru că SAS poate fi considerat primul corp militar modern de comando, fiind înfiinţat în anul 1941 şi botezat în focul celui de al doilea Război Mondial. Forţele SAS au servit ca model iniţial pentru toate trupele de elită similare din toate ţările lumii. În mare, antrenamentul şi metodica pregătirii specifice în domeniu se bazează pe primul manual după care erau instruiţi membrii SAS, deci putem afirma că SAS este “strămoşul” conceptului de comando sau trupe speciale. Cei grupaţi sub motto-ul “Who Dares Wins” s-au străduit mereu să se ridice la înălţimea acestor cuvinte. De-a lungul timpului, SAS s-a distins nu doar în soluţionarea exemplară a celebrei luări de ostatici din Ambasada Iranului din Londra, ci şi pe majoritatea teatrelor de operaţiuni militare din ultimele decenii, începând cu conflictul dintre Indonezia şi Malezia şi terminând cu războaiele recente din Irak şi Afganistan.
Agenţii SAS sunt antrenaţi pentru a se descurca cu brio atât în operaţiuni tipice de comando, cât şi în domeniul contra-spionajului, fiind pregătiţi de specialişti din serviciile secrete MI -5 şi MI -6. Antrenamentele lor includ deprinderea tainelor luptei cu cuţitul ale indienilor apaşi, Sayoc Kali, Krav Maga sau Jeet Kune Do, stilul de arte marţiale fondat de însuşi Bruce Lee.
Brigada Leopardului de Zăpadă
Puţine forţe speciale transmit groaza şi disperarea pe care o par să o împrăştie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflaţi cu siguranţă printre cei mai buni luptători din lume. China a avut încă din Antichitate o bogată tradiţie a luptătorilor şi gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor “Revoluţiei Culturale”, această moştenire s-a transmis mai departe şi Chinei comuniste. În prezent. Marele Dragon beneficiază de protecţia a numeroase detaşamente şi brigăzi de trupe de elită. Între acestea se evidenţiază Brigada Leopardului de Zăpadă a fost denumită astfel la propunerea ofiţerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor şi se întoarce, neştiut, pe urmele lor, ucigându-le toţi câinii. Este un corp special alcătuit doar din ofiţeri experţi în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potenţial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Spetsnaz, la exercitţiile comune “Cooperation-2007″, destinate combaterii anti-terorismului.
Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale şi 100 de genuflexiuni. Rezistenţa lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanţă de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 12 august 2011 în razboi-arme

 

Etichete: , , , , , ,

Cele mai temute 10 arme bacteriologice

Inca din cele mai vechi timpuri specia umana a cautat cu asiduitate cele mai eficiente metode de suprimare a semenilor sai. In zilele noastre, oamenii au reusit sa tranforme in arme de distrugere in masa, unele dintre cele mai ucigatoare virusuri si bacterii din natura. Metoda nu este veche, inca de acum 3 500 de ani hititii trimiteau oameni infestati in taberele inamice. Astazi, cand virusii si bacteriile nu mai par suficienti de mortali, laboratoarele stiintifice lucreaza la turatie maxima pentru descoperirea celor mai teribile arme bacteriologice.
10. Variola
Aceasta afectiune grava este cauzata de virusul variolei. Cea mai comuna forma a acestei boli provoaca o rata a mortalitatii de cel putin 30 %. Semnele imbolnavirii cu variola debuteaza sub forma unor dureri musculare urmate de febra mare si de acoperirea corpului cu basici umplute cu lichid. Boala se transmite prin contact direct cu o persoana infestata, cu hainele sau obiectele atinse de aceasta, sau poate fi raspandita in spatii inchise. Primul act intentionat de folosirea a variolei drept arma biologica, dateaza din perioada colonizarii Americii de Nord de catre emigrantii englezi. In anul 1763, la ordinul comandantului Jeffery Amherst, trupele britanice au distribuit triburilor amerindiene din Ottawa, paturi infestate cu variola . Locuitorii originali ai Americilor nu aveau nici un fel de imunitate naturala fata de bolile aduse de europeni. In urma infamului act de genocid etnic, zeci de triburi de amerindieni au fost eradicate deliberat, in mai putin de doua saptamani. Centrul national american pentru prevenirea dezastrelor clasifica variola in Categoria A a tuturor armelor bacteriologice, datorita mortalitatii ridicate provocate de acest virus, cat si faptului ca variola poate fi transmisa foarte usor prin intermediul aerului.
9. Antraxul
Isteria cetateanului american obisnuit a ajuns la cote maxime cu ocazia scandalurilor din toamna anului 2001, cand o serie de plicuri pline cu antrax au infestat 22 de functionari americani, ucigand 5 dintre acestia. Plicurile in cauza contineau teribila bacterie Baccilus anthracis, cunoscuta popular sub denumirea de antrax. Datorita ratei ridicate a mortalitatii si a rezistentei sale indelungate in mediul ambiant, bacteria antraxului este, de asemenea, considerata o arma biologica de Categoria A. Aceasta bacterie traieste in sol de unde ajunge sa contamineze animalele domestice precum vitele, oile si caii. Oamenii sunt infestati cu antrax prin contactul fizic, inhalare si ingerare. Majoritatea cazurilor de infestare sunt cu antrax cutanat, transmis prin contactul pielii cu bacteria. Cea mai mortala forma este cea a antraxului inhalat. In cazurile de antrax inhalat, mortalitatea este de 100% in cazurile netratate, si 75% daca pacientul a fost dus urgent la medic.
Punctul forte al acestei arme biologice este dat de longevitatea sa, bacteriile de antrax putand rezista in pamant mai mult de 40 de ani…Primele experimente cu antrax au fost inteprinse in anul 1930 de catre armata japoneza, in incinta temutei unitati 731 din Manciuria, unde prizonierii de razboi erau supusi infestarii. Fortele armate britanice au experimentat bombele cu antrax in 1942, cand au infestat in cadrul unui test, mica insula Gruinard. Peste 44 ani de la acest incident, au fost necesare peste 280 tone de formaldehida pentru decontaminarea insulei. In anul 1979, Armata Sovietica a lansat antrax pe calea aerului in Afganistan, ucigand 66 de oameni. In prezent, Baccilus anthracis ramane una dintre cele mai temute arme bacteriologice. Numeroase programe militare produc inca stocuri masive de antrax pentru un eventual razboi…
8. Ebola
Virusul care este responsabil de temuta febra hemoragica Ebola poate provoca, de fapt, peste 20 de tipuri de febra hemoragica marcate prin sangerari abundente care duc intr-un final la moartea bolnavului. Comunitatea stiintifica a intrat pentru prima oara in contact cu virusul Ebola in perioada anilor 1970-1980, cand au fost semnalate primele cazuri in Zair si Sudan, ocazie in care au murit sute de bastinasi. In anii care au urmat, virusul Ebola si-a consolidat titlul de cel mai mare pericol al Africii. Denumit dupa regiunea Ebola din Congo-ul actual, unde a fost descoperit pentru prima data, acest virus traieste, in mod normal, intr-o gazda reprezentata de un animal african, care inca nu a fost descoperit pana in prezent. Odata prezent intr-o gazda, acest virus infesteaza orice fel de organism viu care intra in contact cu sangele sau orice fel de secretii corporale ale gazdei purtatoare. Odata infestat, omul repectiv simte primele semne ale Ebolei intr-un interval de timp cuprins intre 2-21 zile. Simptomele apar sub forma de dureri de cap si musculare, senzatia de gura uscata, urmate de voma. Intre 60-90 % dintre persoanele infestate mor dupa 16 zile, restul oamenilor se sting in intervalul urmator de 2 saptamani. Medicina moderna nu isi poate inca explica de ce un procent foarte mic dintre cei infestati cu Ebola supravietuiesc. De asemenea, inca nu exista leac sau vaccin impotriva acestui virus. In ciuda eforturilor oamenilor de stiinta de a izola acest virus in padurile africane sau in laboratoare bine pazite, o echipa de cercetatori din fostul regim sovietic a reusit sa transforme acest virus intr-o arma. Cu toate ca initial au intampinat dificultati in cultivarea acestui virus in conditii de laborator, in anul 1986, armata sovietica detinea deja mai multe rachete capabile sa imprastie Ebola. Armata americana nu s-a lasat mai prejos astfel incat la mijlocul anilor ’90, detinea la randu-i arme biologice echipate cu incarcaturi de virusi Ebola.
7.Ciuma
Denumita “Moartea Neagra” in perioada Evului Mediu, temuta ciuma a decimat mai mult de jumatate din populatia Europei in decursul secolului 14. In mod clar o arma biologica de categoria A, bacteria ciumei, Yersinia bacterium poate declansa doua tipuri de ciuma, cea bubonica si cea pneumatologica. Ciuma bubonica prezinta o mortalitate mult mai mare decat cea pneumetologica, si se transmite prin muscaturile de purici si paduchi, alaturi de contactul fizic cu fluidele corporale ale unei persoane infestate. Simptomele apar odata cu inflamarea gatului, organelor genitale si a zonelor inghinale, urmate de febra, friguri, dureri intense de cap si epuizare generala a organismului. Netratate in primele 24 de ore de la infestare, circa 70% din persoanele bolnave de ciuma, mor in zilele urmatoare. In anul 1940, armata japoneza a declansat o adevarata epidemie in China, dupa ce a bombardat orasele chinezesti cu …saci plini de purici infestati cu ciuma bubonica! In prezent, armatele Canadei, Egiptului, Germaniei, Japoniei, Coreei de Nord, Rusiei si Statelor Unite poseda bacterii ale ciumei bubonice, stocate in cazul unui atac biologic.
6. Tularemia
Cu toate ca tularemia este cunoscuta mai mult drept o bolala care decimeaza iepurii, iar gradul sau de mortalitate la oameni este putin peste 5%, bacteria care declanseaza acesta boala este una dintre cele mai infectioase bacterii de pe Terra. In timpul asediului Stalingradului, petrecut in cel de al II-lea Razboi Mondial, atat rusii cat si partea germana s-au acuzat reciproc de folosirea tularemiei drept arma biologica, circa 100 000 de soldati din ambele tabere decedand din cauza acesteia. Bacteria Francisnella tularensis se gaseste in aproximativ 50% de organisme, in majoritate specii de iepuri si sobolani. Oamenii ajung sa fie infestati cu tularemie in urma contactului cu aceste rozatoare, prin muscaturi de insecte, consumarea carnii de iepure si prin inhalarea bacteriei in forma de aerosoli. Simptomele apar in 3-5 zile, depinzand de forma de infestare. Victimele acuza friguri si febra, diaree, dureri de cap atroce, dureri musculare si ale incheieturilor, tuse uscata si stare de slabiciune generala. Netratata, tularemia duce la soc respirator urmat de moarte. Din fericire, tularemia poate fi tratata prin vaccinare. Pentru a contracara acest lucru, armatele Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii si fostei Uniuni Sovietice au creat la finele celui de al II-lea Razboi Mondial o forma de tularemie care se poate vaporiza usor in atmosfera.
5.Toxina botulinica
Omul nu poate fi constient de inhalarea acestei toxine care poate fi pulverizata peste orase intregi fara ca nimeni sa-si dea seama. Nu are culoare sau miros, in schimb, in primele 12-36 ore de la contaminare, apar primele semne ale botulismului, concretizate in vedere incetosata, voma si dificultati in inghitire. La acest stadiu, singura solutie a oamenilor infestati este injectarea unei toxine anti-botulinice. Netratata, duce rapid la paralizie respiratorie urmata de moarte. Atacul realizat de Clostridium botulinum duce la moarte in 24-72 ore de la infestare. Din acest motiv, toxina botulinica este in primele 10 arme biologice din Categoria A. Prima sa folosire efectiva ca o arma de ucidere in masa, a fost efectuata de secta japoneza Aum Shinrikyo, care in anul 1990 a infestat cu aerosoli care contineau botulism, o serie de politicieni japonezi care cerusera interzicerea prin lege a sectei precum si arestarea liderului acestuia, Shoko Asahara.
4.Agentul orezului
Bacteriile, virusurile, toxinele au un potential ucigas ridicat la adresa oamenilor, totusi exista unii agenti biologici selectionati special pentu a distruge sursele de hrana ale potentialilor inamici, si a declansa astfel o foamete de proportii in tara atacata. Distrugerea rezervelor de alimente ale inamicului este o veche tactica militara, utilizata cu succes si in prezent. Fara hrana, populatia este susceptibila bolilor, moralul scade, apar panica si revoltele . In acest scop, tari precum Statele Unite si Rusia au dezvoltat o serie de virusuri, bacterii si chiar specii de insecte adapatare distrugerii agriculturii tarii inamice. O astfel de arma este asa numitul agent al orezului, o boala a recoltelor de orez declansata de ciuperca Prycularia oryzae. Odata imprastiata deasupra recoltelor de orez, cerealele sunt infestate in scurt timp de sporii acestei arme neconventionale. In final, toate plantele mor. In prezent exista 219 astfel de agenti, fiecare specializat pe o anumita planta sau fruct, cum este agentul graului, porumbului, orzului, secarei, legumeleor si fructelor. Agentul orezului a fost folosit de armata americana in timpul Razboiului din Vietnam, cand mii de vietnamezi au fost astfel condamnati la moarte prin infometare, in urma distrugerii campurilor de orez, singura lor sursa de subzistenta…
3. Rinderpesta
Cand armatele lui Ginghis Han au atacat Europa in secolul 13, acestea au adus cu ele, cel mai probabil fara intentie o adevarata arma biologica. Turmele de vaci cenusii de stepa ale mongolilor au introdus in Batranul Continent o boala a vitelor cunoscuta in prezent sub denumirea germana de Rinderpest. Boala respectiva este cauzata de un virus si poate afecta, in egala masura, vitele domestice, bivolii, bizonii, girafele, caprele, oile, practic orice erbivor rumegator. Afectiunea este extrem de periculoasa, animalele infestate sufera de febra, dizenterie si inflamarea mucoaselor. Exista un vaccin eficient, dar datorita faptului ca boala este foarte contagioasa, multe vite mor inainte de vaccinare. Folosirea ei pe scara larga poate distruge septelul unei intregi tari in mai putin de 3 zile. In zilele noastre, Canada si Statele Unite fac cercetari pentru a crea o forma de rinderpest cu un potential distructiv mai ridicat decat al formei cunoscute, pentru a realiza astfel o forma de arma biologica care sa afecteze orice fel de animal domenstic, de la caini la cai si de la camile la capre.
2. Virusul Nipah
Virusii se adapeaza si se modifica incontinuu inca de la misterioasa lor aparitie pe Terra. Odata cu explozia demografica umana din ultimii 50 de ani, a fost intregistrata o activitate fara precedent in cadrul modificarii tulpinilor virale. Un astfel de virus este si Nipah, denumit astfel dupa regiunea Nipah din Malaezia unde, in anul 1999, s-au inregistrat primele victime umnae. Atunci, din cele 265 de persoane infestate, 105 au decedat inainte ca medicii sa afle cauza reala a bolii. Odata ce 90% dintre victime au avut contacte cu porcii domestici care se hraneau cu fructe cazute din copaci, oamenii de stiinta au considerat ca acest virus este purtat de liliecii frugivori din jungla malaeziana. Originea exacta a acestui virus nu se cunoaste cu exactitate, dar virusologii banuiesc ca Nipah se propaga prin contact fizic sau cu fluidele corporale ale persoanei infestate. Virusul Nipah erupe dupa o incubare in corpul gazdei ce variaza intre 6-10 zile. Simptomele apar sub forma de febra, dureri musculare urmate de inflamarea creierului. In cazurile severe, pacientii sunt afectati de convulsii repetate si, in final, se instaleaza coma profunda. Datorita mortalitatii sale ridicate, virusul Nipah a fost inclus, de asemenea, in Categoria A. Armatele principalelor puteri mondiale detin deja doze de virus Nipah, adaptate imprastierii in atmosfera.
1.Virusii Himere
Ciuma, variola, antraxul sunt cei mai de temut agenti biologici creati de natura. Cu toate acestea, fortele armate din diferite tari ale lumii considera ca acestia nu sunt indeajuns de mortali. Pin urmare, sunt creati unii noi, care asa aiba capacitatea de a ucide instananeu orice si oricand. Pasul a fost deja facut in laboratoarele secrete militare, acolo unde armate de savanti aflati in slujba mortii modifica genetic aceste organisme in scopul descoperirii celei mai distrugatoare arme biologice. Din nefericire, crearea unei astfel de forme de viata nu mai tine de universul unui roman horror-apocaliptic-SF. Virusii himere dupa cum au fost denumiti, exista deja. In mitologia greco-romana, Himera era o fiinta alcatuita din combinarea unui leu, tap si sarpe intr-o forma monstruoasa.
Abuzul asupra stiintei continua iar in laboratoare dotate cu tehnologii de ultima ora, geneticieni de renume au reusit deja descoperirea a noi modalitati de crestere a factorului mortalitatii antraxului sau variolei prin modificare structurii lor genetice. Prin combinarea cu success a unor gene, savantii pot crea un virus care poate declansa concomitent doua sau mai multe boli in momentul infestarii. La inceputul anilor’90, armata rusa dezvoltase deja Proiectul Chimera, reusind combinarea variolei cu ebola intr-un singur supervirus. O alta directie macabra a dezvoltarii a virusurilor himere este cea data de crearea unui virus care in combinatie cu antidotul sau sa creeze o alta forma de virus, ducand in final la moartea oricarui om infestat caruia i se administreaza antidotul. Un asfel de caz a fost deja realizat in cazul toxinei botulinice. In situatia noii supertoxine, administrarea antidotului constand in toxina anti-botulinica duce la apatitia unei noi toxine cu un potential mortal mai mare decat al toxinei initiale.

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Armele non-letale: sufera pana la moarte… fara sa mori!

E drept ca nu te omoara, dar – spun gurile rele -, victimele lor isi doresc s-o fi facut. Sunt noile arme “non-letale”, utilizate copios in cadrul operatiunilor “de pace” din Irak si a recentelor campanii impotriva piratilor somalezi.
Bombardamentul cu… rock
Totul a pornit de la Bruce Springsteen, da ati citit bine, de la “The Boss”. In 1990, pe timpul invaziei din Panama care a marcat “in forta” renasterea politica a americanilor, acestia au fost pusi in fata unei probleme la care nu se asteptau: dictatorul Noriega se refugiase in legatia pontificala si trebuia gasita o modalitate pentru a-l “evacua”. Nu se stie exact cui i-a venit ideea mareata, dar cert este ca in fata resedintei diplomatice a fost amplasat un sistem stereo enorm, care a “bombardat” cladirea cu muzica rock (cea a lui Bruce Springsteen, evident) pana la capitularea dictatorului.
Legenda spune ca tocmai in ocazia respectiva un ofiter ar fi intuit potentialul undelor sonore: atunci cand iti “bubuie” urechile e greu sa mai tragi in stanga si-n dreapta cu Kalashnikovul, nemaivorbind de faptul ca rapid iti pierzi si echilibrul. Una peste alta, din aceasta ecuatie se pare ca s-ar fi nascut unele dintre cele mai “iscusite” gaselnite ale noii generatii de non-lethal weapons, armele non-letale devenite protagonistele asa-numitelor operatiuni de pace si ale campaniei impotriva piratilor somalezi. Doar ca in acest sector eufemismele curg garla, si poate de aceea unii prefera sa le numeasca (mai prudent) doar arme cu mortalitate scazuta. Pentru ca riscul ca ele sa ucida totusi exista.
Realitatea este ca desi studii cu privire la acest gen de arme se fac de decenii, cercetarile in materie s-au inmultit semnificativ dupa 2003, cand esecul expeditiei ONU in Somalia a readus chestiunea in actualitate: militiile somaleze erau intotdeauna precedate de multimi de civili, femei, copii, batrani, si cum sa le blochezi fara sa deschizi focul? Acelasi scenariu a fost repropus ulterior in Kosovo si in Irak, unde la fiecare post de blocaj americanii riscau sa traga in vreun sofer distrat sau miop, omorand zeci de oameni nevinovati.
Pentru a se pune la adapost, Pentagonul a alocat acestui domeniu de cercetare fonduri considerabile, pana la 200 milioane de dolari in fiecare an, si multe industrii au sesizat potentialul noii afaceri. S-a inceput de la gaz, incercandu-se potentarea traditionalelor substante lacrimogene, iar acesta ramane de altfel si scenariul cel mai nelinistitor, intrucat se afla la frontiera cu armele chimice, interzise de acodurile internationale.
Sunete si lasere
In prezent, aparatele acustice inregistreaza un succes foarte mare. Un prim sistem a fost deja distribuit trupelor SUA, in Irak si pe navele care lupta impotriva piratilor: “Urla” pana la o distanta de 300 metri impulsuri sonore care in esenta paralizeaza adversarul, actionand si asupra simtului de orientare. “Boxele” montate pe jeep-uri, pe elicoptere sau pe partile laterale ale navelor comerciale aflate in larg, bunaoara in Cornul Africii, sunt uzor de utilizat si si-au demonstrat eficacitatea. Acum se incearca proiectarea unor sisteme mai puternice, care sa creasca raza de actiune la 2-3.000 m, astfel incat sa poata fi neutralizati chiar si agresorii dotati cu mitraliere si rachete.
Efecte similare sunt obtinute si cu noua serie de flash bang-uri. Acestea sunt grenade care provoaca un sunet asurzitor si o lumina extrem de puternica, orbitoare; ca bonus, deplasarea maselor de aer e stiut ca dezechilibreaza. Si daca, in trecut, paralizia dura doar cateva secunde, acum este vorba de minute si au fost introduse lansatoare multiple pentru anihilarea “multimilor ostile”.
Asupra ochilor actioneaza in schimb diferite tipuri de lasere. Modelul intrat deja in serviciu este eficient la circa o suta de metri si garanteaza orbirea pe o durata de cateva minute. In Irak a fost experimentat impotriva soferilor de masini suspecte care nu incetineau inaintea posturilor de control. Unele natiuni au folosit lasere interzise de acordurile internationale, cele care provoaca o orbire permanenta (in mod sigur Irak-ul si Iran-ul pe parcursul indelungatului lor razboi, probabil si flota engleza din insulele Falklands impotriva pilotilor argentinieni).
Cat despre lasere, ele vor capata curand o alta functie: sa traga fascicule de caldura care provoaca o senzatie dureroasa la nivelul pielii, fara arsuri si fara rani. Prototipurile se afla in faza avansata de cercetare: utilizeaza lasere infrarosii pentru a obtine acest efect de exceptie. Dar acelasi obiectiv este atins si de tunurile cu microunde, cele care arunca valuri de arsita insuportabila asupra unor grupuri mari de persoane, iar Pentagonul si le-ar dori desfasurate in teren deja de anul viitor.
Secretele “electrizante” ale Pentagonului
Arma biochimica este in clipa de fata cel mai secret dintre programe, care a atras atentia colosilor
farmaceutici: obiectivul lui este paralizarea inamicului fara a-i permite sa sesizeze amenintarea (din acelasi gen de studii in trecut a fost sintetizat Lsd-ul). Principalii agenti evaluati de specialistii de la Pentagon sunt cel numit alfa2 si compusii de metedomidina.
O noua arma futurista dezvoltata de inginerii militari din SUA este si cea denumita Personal Halting and Stimulation Response Rifle (PHASR). De unde isi trage inspiratia aceasta denumire (stangace)? Pai de unde din alta parte decat din Star Trek! Potrivit creatorilor sai, utilizata corect, “e exclus” sa-ti provoace moartea sau vreo vatamare de durata. Laserul este menit doar a-i orbi temporar pe raufacatori, astfel incat sa poata fi arestati. Si totusi, cei care s-au trezit vreodata noaptea si s-au dus la baie pe intuneric – unde au aprins lumina (a cam durut, nu-i asa?) -, sa-si imagineze ca respectiva a fost conceputa pentru a lansa o unda de cateva sute de ori mai puternica decat becul de la baie, mult mai eficienta la a-i praji victimei globul ocular.
Nu multe alte natiuni dezvolta aceasta tehnologie. Oare motivul sa fie acela ca militarii americani sunt mai isteti decat toti ceilalti, sau faptul ca un protocol interzice in plan international din 1995 incoace utilizarea laserelor orbitoare?
Unora insa le place sa se joace cu curentul electric. Pe navele comerciale care se tem de abordaje se amplaseaza deja ecrane menite a le provoca o zguduitura serioasa piratilor urcati pe peretii laterali ai acestora. Si in timp ce pistoalele Taser cu ale lor “crosete” electrificate care paralizeaza raufacatorii, unicul dintre aceste sisteme utilizat si de fortele politienesti, fac din ce in ce mai des obiectul polemicilor in tarile occidentale, noi inventii sunt studiate.
Precum Laser Induced Plasma Channel sau Portal Denial System, acel soi de bariera electrica care apare in filmele SF de zeci de ani. In lumea reala, sistemul va putea fi instalat pe un coridor pentru a permite doar persoanelor autorizate sa treaca. Ceilalti, daca o vor face, va fi pe raspunderea proprie, si garantat vor avea parte de o experienta “electrizanta”. The Plasma Channel le va livra o descarcare electrica non-letala, ceea ce inseamna bineinteles ca nu-i va ucide, ci doar ii va face sa se tavaleasca pe jos urland de durere. De altminteri, daca se intampla se vezi bariera pe un coridor si nu te tii departe de ea inseamna ca ti-ai facut-o cu mana ta si cu siguranta meriti sa simti ce inseamna o putere de 10,000 volti.
Te-ai impiedicat vreodata izbindu-te de un perete? Te-a durut? Dar de un gard electric? Ia sa vezi cum este sa te impiedici de o bariera electrica, sa ramai cu corpul intepenit intre “elementi”, sa te zvarcolesti pe jos din cauza curentului de inalta tensiune si sa urli de durere la operatorul sistemului, care sa nu te auda pentru ca urmareste un meci de fotbal.
Daca imaginatia ta nu este destul de bogata, fii fara grija. Sistemul este dezvoltat atat pentru uz militar, cat si civil, prin urmare vei avea destule sanse sa afli.
Ce nu te omoara… te pune pe fuga!
The Active Denial System (ADS) este un soi de “tigaie” gigantica instalata intr-un container, care “trage” cu radiatii electromagnetice in tinta (mari grupuri de persoane) provocandu-i fiecaruia in parte cate o halucinanta senzatie de arsura (radiatia poate trece prin haine, desi dupa cate se pare nu si prin metal). Specialistii militari spun ca raza provoaca doar “impresia” de arsura (ca nu exista posibilitatea de a-ti lua foc parul, de exemplu), penetrand superficial epiderma, doar cat sa-i faca omului terminatiile nervoase sa “creada” ca a luat foc. De asemenea, mai spun si ca arma este cat se poate de sigura intrucat “tinta” isi ia picioarele la spinare atat de rapid incat expunerea n-are cum sa fie prea indelungata.
Pe langa asta, ingrijorarea ca nefericitilor le-ar putea arde ochii este inlaturata complet – cred tot militarii – de faptul ca oamenii isi feresc din instinct privirea cand le “explodeaza”ceva in fata.
Dar daca, dintr-un motiv sau altul, tu, civil fiind, nu poti sa fugi? Poate pentru ca, sa zicem, esti ranit, probabilitate destul de mare atunci cand te afli intr-o zona de razboi. Ei bine, in acest caz nu vei avea alta alternativa decat sa zaci acolo o perioada de timp nedeterminata, experimentand senzatia suprarealista de a fi fost inchis in cuptorul cu microunde. Experimentele au convins insa fortele armate americane sa comande primele exemplare operative: este totusi unicul instrument capabil sa puna pe fuga o multime imensa de persoane.
Cei cu simtul umorului mai cred si ca, daca testele de siguranta au fost conduse de armata (cum s-a intamplat), procedura cel mai probabil s-a derulat dupa cum urmeaza:
– Armata: este aceasta arma sigura?
– Armata: da.
– Armata: Grozav!
Si in ultima instanta, problemele au tendinta de a aparea in tot soiul de situatii neprevazute, cum ar fi cand politistii descopera ca un pistol taser plus un spray cu piper egal foc. Si cu siguranta armata va avea ceva explicatii de dat cand undele unui ADS se vor incrucisa cu cele ale unui PHASR, trimitind oameni nevinovati intr-o alta dimensiune.
Nu ma tasa, frate!
Cand vine vorba despre Taser, “problema” este ca trebuie sa te afli foarte aproape de tinta pentru ca un asemenea pistol sa-si dovedeasca utilitatea, cam la 20 de picioare. Ca atare, cateva companii s-au luat la intrecere pentru a rezolva si aceasta deficienta, dezvoltand gloante care pot sa te loveasca cu o forta capabila sa-ti zdrobeasca coastele de la distanta, si apoi sa-ti mai dea si un “bobarnac” electric; doar asa, just in case. Doar nu poti fi niciodata destul de precaut, nu-i asa?
In frunte se afla compania Taser International, cea pe care s-ar putea s-o cunoasteti din filmuletele de pe YouTube, precum cel intitulat sugestiv “Don’t Tase Me Bro”. Specialistii de aici au dezvoltat Taser XREP, un proiectil wireless care se lipeste de tine si-ti tranteste si un soc electric de 20 de secunde in timp ce te zvarcolesti.
Taserele (“Thomas A. Swift Electric Rifle”) au fost botezate dupa tanarul inventator cu acelasi nume, eroul a cinci povestiri SF pentru copii, un subiect la care vei putea sa reflectezi in timp ce vei sta incarligat in pozitia fetusului, cu muschii sfasiati de convulsii involuntare si terminatiile nervoase urland de durere. Asta presupunand ca vei mai putea gandi dupa ce ai fost lovit de un glonte electric.
In cele din urma, solutia cea mai eficienta este, ca intotdeauna, si cea mai simpla: utilizarea unor gloante de guma in locul celor adevarate. Exista de ani buni, dar incidente apar frecvent: cele trase de la distanta foarte mica la nivelul fetei devin mortale, in timp ce cele trase de la una prea mare sunt inutile. Solutia in acest caz a fost gasita de compania Beretta din Brescia, Italia, in cadrul unui program finantat de Ministerul Apararii care i-a lasat muti de admiratie chiar si pe marines. Un micut telemetru calculeaza distanta de tinta si dozeaza forta loviturii, astfel incat sa fie evitate excesele.
“Energia cinetica este adaptata astfel incat sa ramana neschimbata la orice distanta”, a explicat Michele Micheletti, responsabil al proiectului numit Ltl X7000: “Noi am evaluat alte optiuni, dar nu doream sa ne asumam riscul de a trage la intamplare. Punctul de plecare a fost experienta somaleza de la Check Point Pasta, cand o multime de persoane fara aparare era impinsa inainte de cateva elemente ostile”. Noua carabina Beretta a fost testata pe manechine in cadrul unor crash test asemanatoare celor automobilistice, iar utilizarea ei este prevazuta doar pentru misiunile militare.
De altfel, niciuna dintre aceste noi versiuni de arme non-letale nu-si propune sa omoare oameni, in masura in care sunt utilizate “cu responsabilitate”. Si bineinteles, nu exista niciun motiv sa suspectam ca soldatilor aflati intr-o zona de razboi sau politistilor in timpul unei revolte de strada le-ar putea trece prin cap altceva.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 11 august 2011 în razboi-arme

 

Etichete: , , , , , , , ,

Hollywood & Pentagon. O iubire ca-n filme

Controversata si multa vreme necunoscuta publicului larg, legatura dintre Hollywood si Pentagon a fost dezvaluita treptat, in ultimele decenii, de personaje cu greutate din ambele „tabere“ si de cativa dintre cei mai buni jurnalisti de investigatie, asa incat azi nu mai mira pe nimeni faptul ca armata a folosit nu o data industria filmului in scopuri propagandistice. Claudiu Komartin stie mai multe…
La Pentagon se concentreaza forta militara a celei mai puternice natiuni de pe glob, in timp ce in Cetatea Filmului au fost construite si sunt intretinute vraja si stralucirea orbitoare care fac din America, mai ales in emisfera occidentala, tara cea mai admirata si mai ravnita de pe Pamant. Cei doi poli ai Americii secolului XX si-au dat mana de multe ori, facand posibile manipulari ce au intretinut imaginea idealizata a unei megaputeri democratice si intotdeauna juste in interventiile sale armate si in confruntarile din care, se stie, a iesit de mai multe ori destul de sifonata. Lunga traditie a cooperarii dintre Hollywood si Pentagon a inceput in urma cu mai bine de 80 de ani, cu un film mut care a castigat primul Premiu Oscar, Wings (Aripi) al lui William Wellman, care a beneficiat din plin de sprijinul armatei americane. Au mai existat pana in anii ’40 astfel de ajutoare logistice neoficiale din partea armatei in realizarea peliculelor monumentale care implicau masinaria de razboi a SUA, insa de-abia dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial s-a oficializat aceasta alianta, Pentagonul construindu-si o politica bine definita de sprijin pentru producatorii de la Hollywood, in schimbul influentarii scenariilor. S-a mers adesea pana la modificari substantiale in planurile initiale pe care si le facusera producatorii si regizorii hollywoodieni. Imediat dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial, apare Objective: Burma! din 1946, cu Errol Flynn in rolul principal. In acest film, facut sa glorifice eroismul american, un pluton de soldati e parasutat in Birmania ocupata de japonezi pentru a distruge un centru de comunicatii al acestora. Devenit un clasic al filmelor de razboi din secolul XX, Objective: Burma! a lasat pe dinafara adevarul istoric: seducatorul Flynn elibereaza Birmania de unul singur, desi in realitate la conflict luasera parte trupe britanice, australiene si neozeelandeze.
Ideea centrala a implicarii armatei in cinematografie este simpla si a fost sintetizata perfect intr-o carte recenta, Operation Hollywood, de catre jurnalistul David Robb: trebuie sa glorifici razboiul pentru a-i convinge pe cetateni sa-si trimita la moarte fiii si fiicele. Cu alte cuvinte, asa cum a dovedit-o de nenumarate ori in trecut, faimosul patriotism american are nevoie de incurajari, de mesaje mobilizatoare, iar comunicarea acestora este firesc sa vina din zona cu cea mai mare influenta asupra maselor, filmul hollywoodian, care imbina divertismentul cu sugestiile mai mult sau mai putin evidente, mistificarile cu ardoarea patriotarda. In cunoscutul Saving Private Ryan din 1998, unul dintre cele mai impresionante filme de razboi facute vreodata, pentru a sublinia eroismul personajelor centrale, scenaristii au omis adevarul istoric ca la Debarcarea din Normandia au participat si 72.000 de soldati canadieni si britanici. Nici urma de ei in filmul altfel excelent al lui Steven Spielberg. In schimb, daca ar fi sa ne luam dupa aceiasi scenaristi, americanii au fost cei care au capturat Enigma, faimoasa masina germana de codificat mesaje, iar nu britanicii, cu sase luni mai devreme, asa cum arata documentele… Exista insa si dezastre de box-office, cum a fost Pearl Harbor din 2001. Un film care a costat imens si la care armata s-a implicat din nou, aducandu-si o contributie importanta. Dar, desi a amestecat, dupa reteta de succes binecunoscuta, romantismul cu drama, idealismul lacrimogen cu scenele grandioase de lupta, Pearl Harbor n-a prea mai uimit pe nimeni, decat poate prin prestatiile lamentabile ale actorilor si prin scenariul incalcit.
Top Gun (1986) ramane unul dintre filmele in care Pentagonul si Hollywoodul au conlucrat cel mai bine, iar rezultatele au intrecut asteptarile: in urma povestii de dragoste dintre personajul interpretat de Tom Cruise si profesoara sa (Kelly McGillis), pe fundalul intrecerii (mustind de testosteron) dintre tinerii cadeti de la o scoala de piloti de elita, s-a inregistrat o crestere semnificativa a inrolarilor in fortele navale ale Statelor Unite. Acelasi rezultat il avusese si Ofiter si gentleman in 1982, cu Richard Gere si Debra Winger (intr-adevar, uniforma de pilot ii venea de minune tanarului Gere). De altfel, unul dintre obiectivele vizate de Pentagon a fost si este atragerea unui numar cat mai mare de civili apti pentru inrolarea in armata: in fortele aeriene si navale ori la puscasii marini. Pentru aceasta, Pentagonul are resursele necesare si o vointa de fier, fiind gata sa puna la dispozitia producatorilor unui film in care e glorificata armata nave, tancuri, avioane, submarine, trupe si chiar baze militare. Iar lucrurile nu se opresc aici: una dintre tintele Pentagonului este atragerea copiilor si a adolescentilor, cei mai usor de cucerit cu stralucirea inselatoare si zornaitul medaliilor si al epoletilor. Incurajand povesti in care au fost implicate figuri militare, soldati si eroism cazon pentru cei mici, seriale precum The Mickey Mouse Club si Lassie au fost „infiltrate“, devenind subtile instrumente de propaganda. Efectele acestei politici au inceput sa fie dezbatute de-abia in ultimii ani in media americana, prin cateva carti si documentare bine tintite. In Operation Hollywood, David Robb sustine ca demersul sau jurnalistic porneste tocmai de la temerea ca multi dintre tinerii militari ucisi in Irak au fost probabil „contaminati“ de mici, prin masina de propaganda alimentata de Hollywood. Si ca America de astazi este o tara mult mai inclinata spre conflict decat era in urma cu cincizeci de ani, din cauza miilor de filme de razboi din a doua jumatate a secolului trecut (multe dintre ele, cum ar fi Tunurile din Navarone, Patton si The Dirty Dozen au facut istorie si sunt celebre in intreaga lume).
Regizori si producatori precum Oliver Stone si Robert Altman, renumiti pentru nonconformismul lor si pentru filmele controversate pe care le-au facut (intrand astfel in contradictie cu „breasla“, dispusa sa faca oricate compromisuri cu guvernul american pentru a-si vedea filmele sustinute), au creat in anii ’70-‘80 imaginea unui Hollywood controlat de oameni cu vederi liberale, stangisti, corecti si iconoclasti. Dar acesta este doar unul dintre chipurile Cetatii Filmului. Daca Francis Ford Coppola i-a suparat pe „grangurii“ de la Pentagon cu Apocalypse Now (1979), care e, in opinia unora, cel mai bun film facut vreodata, daca Platoon (1986) al lui Oliver Stone nu a primit niciodata sprijinul armatei din cauza ca regizorul nu a fost de acord cu modificarile impuse de ofiterime, in schimb au existat destui oameni de film dispusi sa faca tot ce li se cerea pentru a fi sprijiniti. Nu au scapat din cercul vicios unii dintre cei mai valorosi regizori de astazi, printre care Ridley Scott, care a trebuit sa accepte modificari in scenariul filmului Black Hawk Down (2001) pentru a nu periclita imaginea unei armate americane daca nu invincibile, macar eroice in momentele cele mai dificile. Producatorul filmului, Jerry Bruckheimer, nu-si putea permite sa piarda sprijinul Pentagonului. Un exemplu tipic de „exploatare reciproca“.Una dintre strategiile armatei in anii ’80 a fost convertirea infrangerii in victorie miraculoasa, oricat de incredibile sau de deplasate erau scenariile unor filme (care au ajutat insa la recastigarea sentimentelor de forta si invincibilitate americana). Seria Rambo, in care Sylvester Stallone este un fost soldat de elita din Beretele Verzi (cam dereglat si lipsit de repere) a reusit sa faca din violenta si moarte (cadavrele fiind adunate cu camionul in cele trei filme ale seriei) ceva la fel de obisnuit ca un hamburger cu cartofi prajiti. In Wag The Dog (1997), una dintre cele mai inteligente satire la adresa producatorilor hollywoodieni lipsiti de orice principii, dar si extrem de critic fata de „papusarii“ din umbra de la Casa Alba, regizorul Barry Levinson (cunoscut pentru un alt film controversat, Buna dimineata, Vietnam, din 1987, in care nu ocoleste subiectele dureroase ale Razboiului din Indochina) pune in discutie manierele de manipulare a publicului american si cinismul oamenilor de stat combinat cu lipsa de scrupule a producatorilor de filme. In contextul unui scandal sexual petrecut cu doar unsprezece zile inaintea alegerilor (si in care este implicat, desigur, presedintele Statelor Unite ale Americii), mefistofelicul Conrad Brean, interpretat de Robert de Niro, inventeaza cu ajutorul unui producator (in rolul caruia Dustin Hoffman straluceste) un razboi impotriva inocentei Albanii, pentru a muta atentia publicului de la scandal la eroismul militarilor americani. Filmul e presarat de aluzii pline de sarcasm, iar la un moment dat personajul interpretat de Robert Niro tine un monolog in stare sa-i miste chiar si pe cei mai indarjiti ofiteri CIA. Este de retinut conversatia dintre cei doi protagonisti ai filmului, care discuta cu incantare despre reusita manipularii pe care au pus-o la cale: „Presedintele ar merita sa primeasca Premiul Nobel pentru pace, fiindca a adus din nou pacea.“ „Bine, dar de fapt n-a fost nici un razboi!“ „E o realizare cu atat mai mare…“
Cultura militarismului
De la inceputurile sale, Hollywoodul a promovat o cultura a militarismului care avea drept scop indoparea publicului cu scene de lupta, violenta si distrugere. In perioadele de criza, de scadere a increderii americanilor de rand in armata (si, implicit, de declin al inrolarilor), se constata o predominanta a filmelor inflacarate si ultrapatriotice, care au in centru ofiteri neinfricati si seducatori. Marile studiouri s-au indreptat mereu spre ceea ce le putea aduce beneficiile maxime, iar Pentagonul a devenit, inca din timpul Razboiului Rece, foarte atent la forta de impact a industriei filmului. Fapt ce nu reprezenta o noutate: inca din ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial, masinaria de propaganda a nazistilor (mult mai dura si mai decisa decat a Americii postbelice), controlata indeaproape de Goebbels si compania, scotea pe banda filme si documentare mobilizatoare care au avut contributia lor la fanatismul nationalist al celui de-al Treilea Reich.

 
Scrie un comentariu

Posted by pe 11 august 2011 în diverse, teoria conspiratiei

 

Etichete: , , , , , ,

Moarte vine din cer!

“Presedintele sari sprinten din elicopter pe peluza verde din fata Casei Albe. Apoi privi spre coloana de fum ce se ridica dinspre Pentagon si ii spuse unuia dintre consilieri: „Edificiul cel mai puternic din lume este la pamant. Asistati la inceputul razboiului secolului XXI.“
Faptele in sine sunt, de acum, cunoscute. Intre orele 08.15 si 09.16, nouasprezece teroristi de origine araba deturneaza patru avioane ale curselor interne americane care decolasera de pe aeroporturile din Boston, Washington si Newark. Doua dintre acestea lovesc turnurile gemene ale World Trade Center, unul se zdrobeste de aripa de sud-est a Pentagonului, iar al patrulea, avand drept posibil obiectiv Casa Alba, se prabuseste pe un camp din apropierea oraselului Shanksville, Pennsylvania. Bilantul final: 2.976 de victime, dintre care 2.605 la WTC, 125 la Pentagon si 246 in cele patru avioane ale mortii.
Teroristii, cu varste cuprinse intre 20 si 33 de ani, sunt tineri musulmani, majoritatea (15) de origine saudita, care provin din familii medii, cu posibilitati, ei insisi avand studii superioare, calatorind mult in strainatate, traind timp indelungat in mijlocul societatii occidentale, pe care, insa, nu o inteleg, careia ii dispretuiesc valorile si, ca atare, o resping. Ce i-a determinat insa pe acesti tineri sa-si anihileze pana la sacrificiul suprem instinctul de conservare, aruncandu-se cu ochii larg deschisi in abisul mortii? este intrebarea al carei raspuns corect poate determina nu doar rezolvarea situatiei din Orientul Apropiat, ci si, intr-un plan mai larg, aplanarea posibilei ciocniri a doua civilizatii.
Pe de o parte este Islamul. Un miliard de musulmani care traiesc, in majoritatea lor, la limita subzistentei.
In tari sarace precum Afganistanul sau Sudanul, bantuite de fantasmele unui ev mediu autarhic si intolerant. In tari bogate, precum petromonarhiile Golfului: Arabia Saudita, Kuweitul sau Emiratele Arabe Unite, dispuse la un compromis rezonabil cu Occidentul si cu SUA. In tari intens modernizate, dar nu lipsite de tensiuni, mai degraba sociale decat religioase, ca Tunisia sau Maroc. In sfarsit, in state fundamentaliste sau laice care vad insa in Occident – si mai ales in Statele Unite – raul absolut: Iranul, Siria si, pana mai ieri, Libia.
Liantul acestei formidabile diversitati de regimuri statale, de optiuni de politica externa, de cai de acomodare cu prezentul este Coranul si milenara traditie a unei natiuni, cea araba, care, in urma cu douasprezece veacuri, se intindea de la Gange la Pirinei.
Pe de alta parte, Occidentul: bogat, sigur si mandru de valorile sale, pe care prea adeseori le considera universal-valabile. Nici lumea euroatlantica nu e unitara. Franta si tarile scandinave par sa trateze mai nuantat conflictul arabo-israelian sau afluxul imigrantilor musulmani in tarile lor. Puterile anglo-saxone, Statele Unite si Marea Britanie, au adoptat o atitudine transant proisraeliana si antifundamentalista, fapt ce le transforma, automat, in tinte ale urii pentru milioane de oameni care pun semnul egalitatii intre globalizare si americanizare. La acestea se adauga stabilirea bazelor militare americane in Arabia Saudita, tara locurilor sfinte Mecca si Medina, precum si ocuparea Afganistanului si a Irakului. Nu sunt ele, oare, argumentele fatwei lui Bin Laden, temeiul religios al actiunii din 11 septembrie a teroristilor?
Apelul liderului Al-Qaeda e fara echivoc: „Este de datoria fiecarui musulman sa omoare americani si pe aliatii acestora, militari sau civili, pretutindeni si prin orice mijloace.“ Nouasprezece tineri isi regasesc idealurile in aceste cuvinte. De altfel, prima etapa in formarea unui terorist consta in dobandirea convingerilor religioase si politice extremiste. Urmeaza inocularea ideii ca lumea se afla intr-o stare de permanent razboi si ca Occidentul este principalul inamic. Sinuciderea, interzisa de Coran, este prezentata ca o strategie acceptata, chiar dorita. Rasplata viitorilor asasini este Raiul in care vor intra ca martiri. Cea mai perversa si periculoasa etapa din antrenamentul psihologic al teroristilor o constituie dezumanizarea viitoarelor victime: acestea nu mai au dreptul de a fi considerate fiinte umane, deci demne de mila.
In cazul lui Mohamed Atta, creierul grupului terorist de la 11 septembrie, educatia extremista a inceput inca din familie. Tatal sau l-a crescut in ideea dominatiei americane asupra lumii si a pangaririi Egiptului, tara lui de bastina, de catre infidelii de peste Ocean.
Solutia la provocarea terorista este una singura: intelegerea cauzelor, dialogul, toleranta, acceptarea faptului ca oamenii sunt diferiti si ca idealurile lor nu pot fi inghesuite intr-un „pat al lui Procust“ globalizant si simplificator in acelasi timp.

 
 

Etichete: , , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.