Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei

Trecutul nu se repeta, insa cu atat mai mult nu trebuie uitat. Circumstante, intamplari si accidente, conducatori si grupuri cu interese si viziuni diferite – in fiecare epoca, istoria a fost scrisa altcumva.
Iar secolul XX a fost, poate, mai altfel decat toate cele de dinaintea sa. Caci a cunoscut cutremurarea din rarunchi a establishmentului politic prin raspandirea cancerigena a fascismului si comunismului, atrocitatile cumplite si fara precedent cauzate de cele doua Razboaie Mondiale, miscarile de independenta si unificare care au dus la disparitia imperiilor si a colonialismului, boomul demografic, economic si – mai ales – tehnologic: in numai 100 de ani, Pamantul s-a schimbat mai mult si mai profund decat a facut-o in toata istoria sa.
Este, asadar, de inteles ca anii cei mai prosperi, dar si cei mai nefasti pe care i-a trait o natiune ca a noastra dateaza din preajma si din interiorul secolului XX. Bunastarea unei tari este destul de greu de masurat. Tocmai de aceea, in acest dosar, am facut apel la expertiza a trei personalitati care ne vor spune, in paginile ce urmeaza, cand a dus-o Romania bine si cand nu. Unele raspunsuri pot parea previzibile. Ele se sustin insa pe argumente solide, de care cei mai multi dintre noi au uitat.
De la agonia Razboiului Mondial, la extazul Unirii
1918 poate fi socotit unul dintre cei mai buni ani din istoria Romaniei nu pentru ca asa ne spun decenii intregi de istoriografie triumfalista, ci pentru ca reprezinta, condensat in 365 de zile, drumul romanilor de la agonia mizeriei unui razboi pregatit deficitar, la extazul unei uniri dorite pe plan intern, dar la realizarea careia conjunctura internationala a avut un rol deloc de neglijat.
La 1 ianuarie 1918, nimic nu anunta faptul ca anul ce tocmai incepuse avea sa fie unul dintre cei mai fasti din istoria Romaniei. Intrata in primul Razboi Mondial in august 1916, dupa negocieri indelungate cu puterile Antantei, Romania avea sa incerce curand gustul amar al infrangerilor militare, dublat de trauma produsa de ocupatia straina instaurata pe o mare parte din teritoriul sau. Infrangerea umilitoare de la Turtucaia, care a produs mii de victime in randul soldatilor romani, a relevat precaritatea pregatirii razboiului si, impreuna cu anxietatea publica generata de ocupatia Puterilor Centrale, a dat nastere unui sentiment general de dispret fata de clasa politica. Moralul national, partial refacut de victoriile din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz, a fost apoi afectat de evolutiile politice interne din Rusia, care au slabit considerabil pozitia Romaniei pe Frontul de Rasarit. In aceste conditii, numirea generalului Averescu in fruntea unui nou guvern la sfarsitul lui ianuarie 1918 nu avea decat rolul de a aduce in fata Puterilor Centrale o figura respectabila, pentru o pace cat mai favorabila.
Esecul in negocieri al acestei guvernari, care a durat mai putin de o luna, arata fara indoiala gravitatea situatiei in care ajunsese tara, iar aducerea la putere a conservatorului filogerman Alexandru Marghiloman, agreat de Puterile Centrale, a demostrat ca doar apelul la solutii-limita mai putea salva ceva in acel moment. Punctul de varf al agoniei nationale din 1918 a fost reprezentat de semnarea Pacii de la Bucuresti, pe data de 24 aprilie/7 mai, pace care consemna grele pierderi teritoriale si marca, pentru Romania, sfarsitul umilitor al razboiului. Armand Calinescu rememora mai tarziu aceasta situatie in insemnarile sale, scriind ca: „Populatiunea se resemna, insa, in nadejdea bine intemeiata ca situatia creata nu era decat un provizorat si ca victoria sigura a aliatilor avea sa ne mantuie de acest regim nefast.” Intr-adevar, situatia politica externa avea sa influenteze in mod determinant transformarea anului 1918 dintr-unul ce se anunta tragic, intr-unul de remarcabil succes pentru Romania.
Daca evenimentele din Rusia de dupa revolutia bolsevica au subminat ireversibil pozitia Romaniei pe Frontul de Est, ele au permis totodata unor teritorii precum Basarabia sa isi gandeasca viitorul in termeni noi. Astfel, dupa cateva luni de evolutii politice, militare si diplomatice tensionate, Sfatul Tarii intrunit la Chisinau a proclamat, la 27 martie, unirea conditionata cu Romania. In contextul unei eventuale victorii a Puterilor Centrale in razboi, Basarabia parea ca va fi singura provincie locuita de romani care se va alatura tarii. Insa cursul razboiului a devenit favorabil, mai ales din vara lui 1918, Antantei, provocand in cele din urma infrangerea Puterilor Centrale si destramarea Imperiului Austro-Ungar. In acest context, elita romaneasca din Transilvania si Bucovina s-a alaturat celorlalte elite ale nationalitatilor din imperiu in a-si promova propriile proiecte politice. Astfel, Bucovina (la 28 noiembrie, conform hotararii Congresului General al Bucovinei) si Transilvania (la 1 decembrie, in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia) decid unirea cu Romania, incheind fericit un an ce nu incepuse deloc glorios.
Am insistat asupra nereusitelor din prima parte a anului 1918 tocmai pentru ca ele evidentiaza si mai clar motivul pentru care 1918 este unul din cei mai buni ani din istoria Romaniei. Aceeasi clasa politica responsabila pentru dezastrul din 1916 reuseste sa gaseasca, intr-un context extern devenit subit favorabil fara aportul ei, resursele interne pentru a indrepta raul si a intoarce in avantajul tarii o situatie ce parea ireversibil compromisa. Nu putem neglija aici rolul unor lideri politici precum Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor sau Pantelimon Halippa, la fel cum nu trebuie ignorat sprijinul popular pentru proiectul unificator. Elita politica din Romania si din provinciile locuite de romani a stiut sa isi asume riscul si sa profite de un context international si regional devenit, spre sfarsitul razboiului, prielnic. Avand in vedere cat de dificila si de fluida a fost conjunctura in care s-a realizat Unirea, discursul istoriografic triumfalist care i-a urmat ar trebui privit critic si contextualizat, fara insa a diminua importanta in sine a actului.
Fie ca vedem in Unirea de la 1918 concluzia fireasca a unui proiect national romanesc, fie ca o consideram un act produs de o conjunctura favorabila, importanta sa pentru evolutia ulterioara a Romaniei este deosebita. Romania Mare, produsul direct al anului 1918, ne ofera niste coordonate cu totul diferite de ale realitatilor de pana la 1914. Prin unirea cu celelalte provincii, teritoriul Romaniei s-a marit substantial, iar sub aspect demografic transformarea a fost la fel de pronuntata. Astfel, in vreme ce recensamantul general al populatiei din 19 decembrie 1912 consemna 7.248.061 de locuitori, cel din anul 1930, singurul realizat in perioada interbelica, indica pentru Romania Mare o populatie de 18.052.896 locuitori.
Daca 1918 constituie finalul unui proces de transformari teritoriale faste pentru romani, tot el ofera si inceputul unor provocari fara precedent pentru statul nou-format. Integrarea deplina si fara discrepante a noilor provincii, politica fata de minoritatile etnice intrate in numar insemnat in componenta demografica a tarii, precum si necesitatea unor mari reforme conforme cu spiritul timpului (agrara, electorala) aveau sa constituie provocari carora clasa politica interbelica nu a reusit intotdeauna sa le gaseasca raspunsuri potrivite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s