Găgăuzii: rătăciţi prin istorie

Dosarul găgăuzilor se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi mai puţin cunoscute episoade ale istoriei moderne ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Popor puţin numeros, dar cu implicaţii puternice în peisajul politic din Basarabia, găgăuzii au fost, de cele mai multe ori fără să-şi da seama, pioni ai repetatelor campanii de rusificare, devenind cu timpul o etnie rusificată ”ca la carte”, cu toate implicaţiile complexe şi dureroase care rezultă de aici pentru fraţii noştri de peste Prut. Restul este istorie. O istorie mereu provocatoare, chiar în prag de secol XXI.
Turcii cei creştinaţi

Apariţia găgăuzilor pe scena istoriei se dovedeşte la fel de interesantă precum destinul acestui popor.
Cei care se auto-intitulează „gagavuz”, în limba lor maternă, par a fi la prima vedere urmaşii triburilor de etnie turcă ale străvechilor oghuzi, popor în esenţa sa migrator, care, sub presiunea altor triburi, a ajuns la un moment dat şi pe teritoriile primelor cnezate româneşti.

Conform unor istorici, găgăuzii se trag direct din triburile turce ale selgiukizilor.
Alte teorii, de dată mai recentă, susţin că sunt urmaşii pecenegilor, oghuzilor sau cumanilor din triburile Kîpceak, care au urmat armatele sultanului selgiukid Izzedin Keykavus al II-lea (1236-1276).
În tot noianul tulbure al istoriei lor, se pare că un trib al turcilor oghuzi intrase într-un conflict de moarte cu celelate triburi turce din confreria care-i urma pe selgiukizi. Puşi în faţa pericolului de a fi exterminaţi de către fraţii lor de sânge, aceşti turci oghuzi au migrat în Balcani în căutarea păcii şi liniştii.

De fapt, alături de turci, tătari şi ciuvaşi, găgăuzii sunt singura etnie din Europa care mai vorbeşte o limbă eminamente turcică.

Unii istorici găgăuzi avansează teoria unei etnogeneze pur bulgare. Ei susţin că poporul găgăuz este descendent al unei populaţii bulgare turcizate de-a lungul sutelor de ani în care bulgarii au stat sub stăpânirea otomană. În sprijinul aceste teorii, ei menţionează existenţa unei inscripţii, deţinută azi de Muzeul de Istorie al Găgăuzilor, inscripţie veche conform căreia găgăuzii ar fi descendenţii bulgarilor. Această ultimă teorie este totuşi combătută de majoritatea etnicilor găgăuzi.

Dincolo de originea lor relativ neclară, găgăuzii rămân singurul popor turcic de religie creştină. Chiar dacă erau iniţial musulmani, odată ce s-au stabilit în Balcani au fost influenţaţi de Bizanţ, adoptând la scurtă vreme de la „descălecare” creştinismul ortodox.

stema gagauzilor

Mereu în rol de avanpost rusesc

Găgăuzii nu prea au ieşit la suprafaţa istoriei în secolele ce aveau să urmeze creştinării.
Lunga lor perioadă de obscuritate a luat sfârşit la finele secolului al XVIII-lea când, din varii motive, au migrat în Dobrogea şi Basarabia.

După ocuparea samavolnică a Basarabiei de către Rusia Ţaristă, trist eveniment petrecut în anul 1812, triburile tătare ale nogailor au părăsit Bugeacul şi s-au îndreptat spre Crimeea. Ruşii imperiali care au întâlnit în premieră găgăuzii din Basarabia i-au numit iniţial bulgari, deoarece migraseră din Bulgaria.

De-abia peste alţi 50 ani, etnografii ruşi au sesizat că, în cadrul aşa-zişilor colonişti bulgari exista un grup distinct, cu limbă, port şi obiceiuri total diferite de ale bulgarilor. Credincioşi principiului atât de vechi, dar mereu eficient: „Divide et impera”, Rusia Ţaristă i-a aşezat pe găgăuzi în zonele părăsite de tătari, oferindu-le o serie de privilegii importante, de care nu se bucurau românii moldoveni – de pildă, scutirea de impozite şi de serviciul militar, precum şi de obligaţia de a merge la şcoală.

Fenomenul a fost unul dureros pentru români şi rămâne insuficient cunoscut chiar şi în prezent.
Ocupaţia dintre anii 1806-1812 a Principatelor Române de către armatele ruseşti s-a încheiat cu Pacea de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, pace prin care Imperiul Otoman a cedat Rusiei Ţariste Moldova Răsăriteană dintre Prut şi Nistru. Faptul în sine este însoţit de un amplu proces de rusificare a provinciei istorice a Basarabiei. Târgurile şi oraşele sunt înţesate de garnizoane ruseşti. Oraşele mari devin populate de funcţionari ruşi, alături de meşteşugari şi comercianţi evrei, precum şi de agricultori bulgari.

Ruşii trec la o restructurare etnică „clasică” a acestei noi gubernii. În urma recensământului din anul 1817, ordonat de Moscova, s-a constatat că întreaga populaţie minoritară din Basarabia (compusă aproape complet din alogeni) reprezenta doar 14% din populaţia totală a provinciei. Această nouă categorie socială este stabilită în târguri şi oraşe, în timp ce românii majoritari erau cantonaţi la sate, prin ocupaţiile lor tradiţionale – agricultura şi creşterea animalelor- românii ajungând pe atunci să trăiască cel mult în suburbiile oraşelor.

Primii care beneficiază de privilegiile oferite de Moscova sunt bulgarii şi găgăuzii.
„Pentru ei, guvernul rus a rezervat numai în ţinuturile Cahul şi Cetatea Albă peste 450.000 desetine, adică circa 504.44 hectare de pământ.”, – luat ghiciţi de la cine?
(A. Zaşciuk, Materialî dlia gheografii i statistiki Rossii sobrannîe ofiţerami gheneralnovo-ştaba, Bessarabskaia oblasti, tom I-II, S. Peterburg, 1862, p. 166 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 34.)
Procesul de infiltrare al populaţie găgăuze în Basarabia este acelaşi cu al bulgarilor, chiar dacă găgăuzii au venit aici în număr mult mai mare decât bulgarii. Şi unii, şi alţii, se refugiau din faţa abuzurilor îndurate de la turci, dar au sfârşit a fi masă de manevră şi cal troian folosit de ruşii ţarişti şi mai apoi de sovietici, în propriul interes.harta gagauzilor
Astăzi găgăuzii se întâlnesc în populaţii infime şi pe teritoriul României, Greciei, Macedoniei, Ucrainei, Bulgariei, în Caucaz şi Asia Centrală.
Totuşi, cei mai mulţi au rămas în Basarabia, unde au fost repartizaţi de ruşii imperiali cu deosebire în oraşele Avdarma, Comrat, Congaz, Tomai, Cişmichioi, Ceadâr-Lunga, Vulcăneşti, Chioselia-Rusă, Baurci, Cârlăneni, Dezghinge, Gidar, Chirciova şi Beşalma.

Cronologic vorbind, găgăuzii şi-au dobândit independenţa totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906. În rest, au aparţinut de Rusia Ţaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 şi 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 şi 1941-1991 şi, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.
În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputaţii găgăuzi din sfatul ţării se abţin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condiţiile în care bolşevicii nu renunţaseră la ideea recuperării în forţă a Basarabiei.

Ce zice başkanul ?

În perioada interbelică, găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunităţi etnice din Basarabia. Toţi găgăuzii cunoşteau pe atunci limba română şi urau comunismul.
În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanţi ai Legiunii Arhanghelului Mihail şi ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă şi anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi. (Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul şi jurnalistul basarabean Igor Caşu).

Perioada de sub ocupaţia sovietică, educaţia forţată în spiritul materialismului dialectic şi ştiinţific, precum şi succederea generaţiilor, duc însă la o schimbare profundă a societăţii.
Procesul de sovietizare şi rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 şi 1991, găgăuzii au susţinut păstrarea cu orice preţ a URSS-ului.
Naţionalismul găgăuz a început ca o mişcare în sânul intelectualilor acestei etnii, încă din anul 1980. În anul 1988 activiştii locali s-au aliat cu alte minorităţi etnice din Moldova pentru a crea o mişcare militantă găgăuză.

steagul gagauzilor
steagul gagauzilor

Primele manifestări publice ale naţionalismului şi emancipării cultural-politice a găgăuzilor au declanşat reacţii ostile din partea conducerii sovietice, ulterior moldoveneşti, ale Republicii Moldova.
După anul 1989, unii istorici şi lideri găgăuzi precum M. Marunevici, D. Tanasoglu, O. Radova, G. Stomatov încercau de zor să făurească o istorie autohtonă pe meleagurile basarabene.
Deseori, respectivii istorici se lansau în afirmaţii tendenţioase şi neadevărate, forţând adevărul istoric până la absurd în încercările lor de a demonstra că, în afară de Bulgaria de nord-est, întreg Bugeacul, Dobrogea şi Basarabia ar fi alcătuit pe vremuri arealul de etnogeneză al găgăuzilor. G. Stomatov merge chiar mai departe, afirmând că găgăuzii ar fi apărut în aceste locuri cu mult timp înaintea cnezatelor proto-româneşti.

Ataşamentul lor faţă de muribunda Uniune Sovietică a sfidat cursul istoriei. La referendumul din martie 1991, găgăuzii au votat unanim pentru rămânerea în cadrul Uniunii Sovietice. Cei mai mulţi au susţinut tentativa de puci din august 1991, când comuniştii au încercat să cucerească puterea din Moscova în detrimentul lui Boris Elţîn.
La puţin timp înainte de durerosul episod din Transnistria, găgăuzii au încercat să-şi declare independenţa, dorind separarea politică şi administrativă de Republica Moldova.
„Încurajaţi” de agenţi de influenţă şi agitatori care doreau încă o enclavă fierbinte în Basarabia, găgăuzii au fost la un pas de a crea o nouă Transnistrie, de data asta în sudul Republicii Moldova.

Obligat de Moscova, Mircea Snegur, preşedintele de atunci al Rep. Moldova, a promis autonomie găgăuzilor, dar a refuzat să accepte ideea independenţei.
Pe data de 23 decembrie 1994, Parlamentul de la Chişinău a votat aşa-numita Gagavuz Yeri, Legea pentru Statutul Special al Găgăuziei.
Astăzi, Găgăuzia este un teritoriu naţional autonom în cadrul Republicii Moldova, unde se vorbesc 3 limbi oficiale: româna, găgăuza şi rusa. Ţinutul autonom găgăuz este compus astăzi din trei oraşe şi 23 de comune.

Şef peste toţi găgăuzii este Başkan-ul (un titlu cunoscut pentru amatorii de fotbal turcesc, fiind des asociat cu conducătorii şi patronii cluburilor de fotbal din Turcia.)
Popor turcic, găgăuzii cunosc şi ei termenul şi semnificaţia sa de căpetenie, guvernator, şef etc.
Başkanul este ales prin vot popular şi îşi menţine funcţia timp de 4 ani. El are puterea supremă peste toate unităţile administrative ale găgăuzilor, precum şi dreptul de a fi membru al Guvernului Republicii Moldova. Printre cerinţele necesare pentru propulsarea în poziţia de Başkan se numără cunoaşterea perfectă a limbii găgăuze, cetăţenia moldovenească şi vârsta minimă de 35 ani.

Cel care ocupă în prezent funcţia de Başkan este Mihail Formuzal, un personaj care susţine politica Moscovei în zonă, şi încă se teme de o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.
Ca beneficiu al autonomiei, găgăuzii au dreptul de a-şi înfiinţa propria poliţie.

La data recensământului din 1 ianuarie 2011, Găgăuzia avea o populaţie de 160.700 suflete, dintre care 82% erau etnici găgăuzi, restul fiind români, bulgari, ruşi şi ucrainieni. Recent, Ankara a finanţat deschiderea unui Centru Cultural Turc, alături de Biblioteca Turcă.

Nu trebuie uitat faptul că Republica Moldova este singura ţară în care găgăuzii au autonomie şi posibilitatea de a-şi păstra şi dezvolta limba şi cultura naţională.
Spre exemplu, în Bulgaria, găgăuzilor le este refuzat până şi numele, autorităţile de la Sofia considerându-i şi azi „bulgari turcizaţi care şi-au păstrat religia creştin-ortodoxă”.

Conform jurnaliştilor şi analiştilor politici basarabeni, indiferent de cine ajunge Başkan la ei, găgăuzii au avut relaţii speciale cu autorităţile separatiste de la Tiraspol şi votează de fiecare dată cu partidele comuniste, ca mai toate grupurile etnice rusificate din Republica Moldova.
Viitorul lor este incert, dar mult mai sigur decât al găgăuzilor care trăiesc pe teritoriul României.

Dispar găgăuzii din ţară ?

Găgauzii au fost ana dintre cele mai vechi etnii minoritate din ţara noastră.
Până la începutul secolului al XIX-lea, găgăuzii erau prezenţi în Dobrogea în număr mare.

gagauzii
gagauzii

Imediat după anexarea Basarabiei de către Rusia Ţaristă, găgăuzii au migrat în proporţie mare din Dobrogea în Basarabia. Cei care au rămas în Dobrogea au fost asimilaţi în mod paşnic de către populaţia majoritară.
O altă cauză a asimilării găgăuzilor a fost lipsa bisericilor proprii şi a şcolilor cu predare în limba proprie. Dacă la nivelul recensământului din anul 1930, numărul găgăuzilor din judeţele Constanţa şi Tulcea era de aproximativ 1.000, la recensămândul din anul 2002 s-au declarat găgăuzi doar 45 persoane, toate în etate de peste 60 ani.
Cea mai mare comunitate de găgăuzi a fost cea din satul Vama Veche.

Cele mai importante sate cu găgăuzi din judeţul Tulcea au fost Beidaud, Stejarul Agighiol şi Izvoarele. În judeţul Constanţa, cele mai importante comunităţi se găseau în celebra Vama Veche (Yilanlîk, în limba găgăuză), Negru Vodă, Mangalia, Topraisar, Cernavodă, Pădureni şi Tătarul.

Găgăuzii din Dobrogea au fost o minoritate discretă, mereu la locul ei, fără pretenţii absurde, dar care, din păcate, se stinge încet şi sigur. Vor deveni, foarte probabil, prima minoritate etnică ce va dispărea din România în decursul următoarei generaţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s